Nu sînt necesare sondaje ori statistici, e un adevăr nechestionabil: Shakespeare deţine cele mai multe superlative culturale, majoritatea absolute. Faima lui nu e rezultatul hazardului, la ea s-a ajuns, dincolo de varietatea tematic-stilistică şi de valoarea creaţiei, graţie unui cumul de condiţii istorice, lingvistice, geografice şi, evident, de marketing.

Textele i s-au montat frecvent şi în timpul vieţii, a jucat el însuşi în unele, la compania unde era ac­ţionar, cutumele epocii ataşînd dramaturgii de trupe pentru care scriau, adesea după chipul şi înzestrarea actorilor. Publicarea volumului in folio din 1623, deşi a fost bine primită, nu i-a sporit neapărat notorietatea, dar a garantat conservarea scrierilor. Shakespearologii zic că în sfertul de secol următor, 17 dintre piesele sale au fost reprezentate, mai ales la Globe, ceea ce nu înseamnă foarte mult. A mai fost nevoie de încă un secol, pînă pe la 1740, pentru ca în ţara de baştină Shakespeare să fie certificat ca valoare na­ţională, asigurîndu-şi atenţia aferentă.

Curba interesului pentru Shakespeare a avut ups and downs, dar a fost întreţinută de factori precum forţa politică a monarhiei engleze, imperiul colonial, izbînzile istorice ale casei regale. Faptul că Shakespeare a fost conectat dintotdeauna în felurite modalităţi de regalitatea britanică, definită structural prin continuitate, respect, încredere, a constituit un element favorizant al popularităţii lui postume. Piesele i se jucau inclusiv pe corăbiile ce navigau spre colonii. Punţile vaselor deveneau „scîndura“ pentru repetiţii sau pentru divertismentul pasagerilor şi al echipajelor, în cazul ambarcaţiunilor de mărfuri. Primul Hamlet american e consemnat în 1759, iar federaţia era o semnificativă piaţă de export teatral. Pe „bătrînul continent“, ţările care au dat Europei mari culturi, Germania şi Franţa, l-au tradus cele dintîi. Romantismul a augmentat interesul pentru opera shakespeariană, a disemina­t-o şi prin muzică sau pictură, Berlioz, Felix Mendelssohn, Verdi fiind inspiraţi de dramaturg, la fel, Delacroix. Jumătatea secolului al XVIII-lea pare să fie momentul istoric de maximă expansiune a celebrităţii lui Shakespeare. Notorietatea i-a crescut în tandem cu extinderea influenţei Marii Britanii: în India, a ajuns în secolul al XIX-lea; în Japonia, la finele aceluiaşi veac; în China, imediat după 1900. Shakespeare a „circulat“ odată cu limba engleză şi a ajuns peste tot pe unde s-a izbit ea.

La Stratford-upon-Avon, Trustul Shakespeare’s Birthplace îi tezaurizează memoria combinînd dimensiunea muzeografică, de cercetare, spectacologică, turistică. Fondat în 1866, ca un „complex memorial naţional“, trustul a evoluat permanent din 1847, cînd casa naşterii a fost „cumpărată pentru naţiune“. Locul e mai viu ca niciodată, lărgindu-şi patrimoniul şi activităţile, incluzînd treptat casele familiei, o bibliotecă, muzee, săli de teatru şi un festival special, primul din lume, încă din 1886!

Să nu uităm de legendele create în jurul scriitorului, care i-au adăugat o aură de mister. Cea mai radicală e negarea realităţii că „bătrînul Will“ şi-ar fi scris lucrările. Ipoteza, speculativă în esenţă, dar ranforsată de promotori cu dovezi, supoziţii şi deducţii, a circulat deja din epoca victoriană. Presupuneri ca aceasta au înteţit pasiunea de a-i studia biografia şi creaţia, au stimulat polemicile cu argumente şi au generat centre de documentare.

„Industria Shakeaspeare“ a funcţionat cu mult înainte ca marketingul să fie ştiinţa promovării şi a vînzării. Ediţiile populare, versiunile prescurtate şi ilustrate pentru copii, textele animate ori repovestite, toate la preţuri accesibile erau disponibile în Anglia, peste Ocean şi în Commonwealth de pe la 1890. Acum e o megaindustrie!

Fixarea lui Shakespeare în plan axiologic a fost o cursă lungă, constantă, neprecipitată. Au stimulat-o punerile-n scenă cu actori reputaţi, noile lecturi regizorale, luptele de idei din spatele lor, cinematografia. Reconstruirea Teatrului Globe, activitatea lui Royal Shakespeare Company, festivalurile dedicate din întreaga lume, reţelele internaţionale, aşezarea operei în formate ale prezentului (aplicaţii pe smartphone, teatru virtual, ediţii web etc.) îi asigură perenitatea spirituală. Celebritatea lui Shakespeare nu e deloc întîmplătoare şi nici nu s-a dezvoltat de la sine: Shakespeare e un produs cultural de top, excelent pus în valoare.

Oltiţa Cîntec este critic de teatru. Este preşedinta Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT) – România.

Foto: wikimedia commons