Cum să facem agricultura românească profitabilă? O întrebare grea, cu multe răspunsuri, care ascund la fel de multe soluţii. Unele se pot aplica, dar e nevoie de rezolvarea altor ecuaţii: de la mentalităţile omului de la ţară, de la felul în care bunicii noştri înţeleg să folosească grădina ori livada din fundul curţii, pînă la felul în care politicienii reuşesc să se alieze pentru a da agriculturii, ţăranului şi fermierului instrumente eficiente.

Economiştii şi cercetătorii au identificat aceste soluţii, însă ele poartă denumiri complicate: fiscalizarea, garantarea, microcreditarea, în faţa cărora bunicul meu ar spune: „Ne trăbă pe moaşă-sa pe gheaţă. Nu mai şciu ăştia ce să inventeze. Ăl bătrîn (n.n. – taică-su) n-o avut treabă cu aşa ceva. Pînă cînd nu a venit colectivizarea şi dădeai tot la colectiv. Acu’ nici nu mai ai unde să mai dai. Li se strică oamenilor căpşunele şi cucuruzu’ pe cîmp.“ Astăzi, nu doar că se vorbeşte tot mai des de puterea asocierii în agricultură, dar ea este văzută ca una dintre soluţiile-cheie, pentru a-i face pe micii producători agricoli ai României să iasă pe piaţă, să vîndă în supermarket şi să facă profit pentru a creşte mai departe.

Centrul Român pe Politici Europene, cu sprijinul Romanian – American Foundation (RAF), analizează rînd pe rînd soluţiile-cheie care ar face agricultura românească profitabilă, le dezbate şi se consultă cu experţii, micii producători şi asociaţii lor, pune totul în contextul viitorului buget european destinat agriculturii româneşti. Acest material sintetizează concluziile şi recomandărilor celor cinci rapoarte scrise de CRPE pe tematica adaptării agriculturii la modernitate, avînd asociativitatea ca fir roşu în toate aspectele discutate.

Cum arată reţeta unei politici inteligente

1. Asocierea – se prescrie tuturor micilor producători şi partenerilor, printre care Guvernului României, care trebuie să o administreze ca obiectiv de politici publice.

Simptome: În România, aproape jumătate din populaţie locuieşte în mediul rural, 93% din exploataţii au o suprafaţă de sub 5 ha. Acestea reprezintă doar 30% din suprafaţa agricolă utilizată. Toate au aceleaşi probleme: productivitate scăzută, capacitate extrem de redusă de investiţii şi acces deficitar la pieţele de desfacere. Rezultatul? Veniturile nu ajung nici pentru strictul necesar, darămite pentru dezvoltare. În România, subiectul asocierii în agricultură a revenit pe agenda publică. Sîntem cu mult în urma ţărilor din Vestul Europei, la acest capitol, chiar dacă, în acest moment, tot mai mulţi înţeleg avantajele pe care cooperarea le poate aduce micului producător, pe fiecare verigă a lanţului agroalimentar.

Programele naţionale sau cele sprijinite prin fonduri europene au avut, în ultimii 20 de ani, rezultate limitate, însă politicile naţionale coerente întîrzie. Iniţial, am realizat interviuri cu 76 de producători agricoli din 9 comune, din diverse regiuni ale României. I-am întrebat cum le merge, cum îşi văd vecinii, dacă s-ar asocia cu ei, dacă au mai încercat să se asocieze şi cum le-a mers, cum ar organiza ei politicile statului pentru a se simţi ajutaţi.

I-am întrebat dacă îi mai doare amintirea CAP-urilor şi am avut prima surpriză. Mai puţin decît credem noi aici, la oraş. Amintirea colectivizării forţate din comunism nu mai reprezintă un obstacol de netrecut în calea asocierii, cel puţin din perspectiva agricultorilor de vîrstă medie, activi şi capabili să se dezvolte economic. Oamenii au probleme mult mai „la zi“. S-ar asocia cu vecinii, dar vor să fie siguri că nu sînt traşi în piept. Apoi, nu văd rostul asocierii între „două sărăcii“, cum ne-a zis un legumicultor din Teleorman. În termeni ştiinţifici, asta înseamnă capital social redus. Şi mai înseamnă că ceva din afară (statul, UE, bănci, investitori) trebuie să pună un stimulent pe masă, să fie clar că o sărăcie plus o sărăcie egal mai mult decît suma a două sărăcii. Apoi, oamenii trebuie să vadă exemple de succes, pentru că exemple de insucces au tot văzut. La nivel de politici, pentru a ajunge unde dorim este, deci, nevoie de: măsuri de consolidare a încrederii, sprijin pentru comunitate, capital de lucru, consultanţă, un plan de afaceri clar şi promovare a modelelor de succes.

Aşadar, nu e de ajuns să le bagi lanterna în ochi micilor producători şi să le zici că ar fi bine să se asocieze, aşa cum unei răceli netratate, doar o aspirină nu-i va veni de hac. Vitamina care îi lipseşte agricultorului român şi de care are nevoie ca să crească este, aşadar, capitalul. Social. Şi bănesc. Şi aşa ajungem la...

2. Creditarea – se administrează „la firul ierbii“ pentru dezvoltarea micilor afaceri agricole şi se vine cu capitalul de care este nevoie.

Aproximativ 40% dintre fermierii activi din România nu au acces direct la serviciile financiare. Cei care au se lovesc de două probleme: capacitatea redusă de atragere a cofinanţării şi costul mare al capitalului împrumutat. Cu aceste două piedici, puţini fermieri români pot intra în concurenţă cu cei din alte ţări europene. Micii producători nici nu se încadrează prea bine în profilul clientului atractiv pentru bănci: profitabilitatea lor este mai redusă comparativ cu alte domenii de activitate, cei care solicită creditul provin din start-up-uri şi nu au un istoric de operaţiuni bancare sau de credit, ori nu dispun de garanţii. Folosirea pămîntului şi a altor active agricole drept garanţii bancare este afectată de volatilitatea crescută a preţurilor.

Soluţii sînt, însă, în instrumentele pe care Uniunea Europeană le pune la dispoziţie statelor, ca instrumente de sprijin pentru absorbţia fondurilor structurale dedicate agriculturii. În perioada 2007-2013, aproape 300 astfel de instrumente financiare au fost utilizate în ţările UE: 43% au reprezentat fonduri de creditare, 36% fonduri de capital şi 21% fonduri de garantare. Deci se poate.

Ce se întîmplă, însă, cu micii producători români care vor să „sară pîrleazul“ şi să treacă de la subzistenţă la profit? O posibilă soluţie vine din direcţia microfinanţării, un complement viabil la sectorul bancar. Microcreditul – aşa cum îl defineşte Bruxelles-ul – este împrumutul de sub 25.000 de euro, destinat sprijinirii dezvoltării microîntreprinderilor. Acordarea microcreditelor pentru producători presupune, în primul rînd, un efort de adaptare al creditorilor, o adaptare la „firul ierbii“, mult mai eficientă pentru beneficiar: cei care oferă împrumuturi trebuie să lucreze direct cu oamenii, să ia decizii de creditare nu doar bazîndu-se pe nişte cifre într-un bilanţ, ci deplasîndu-se, uneori, în gospodărie, ca să analizeze împreună cu ţăranul nevoile sale şi perspectivele de rentabilitate a investiţiilor care vor fi realizate. Asta înseamnă că marile bănci sînt prea mari ca să execute asemenea operaţiuni de fineţe. Aici intervin instituţiile de microfinanţare (instituţii financiare nonbancare). Acestea nu-şi permit să se acopere prin fondul de garantare al statului, care percepe comisioane mai mari pentru cei mici şi vulnerabili. Graţie argumentelor aduse de CRPE şi RAF, se va constitui un fond de creditare special adresat fermelor de familie, care este deschis pentru prima dată şi acestor creditori „la firul ierbii“. Există, deci, premisa ca micii producători să ia credite mai ieftine, dar această viziune trebuie aplicată într-un mod consistent, şi pe viitoarea perioadă de programare a fondurilor europene. Vom lucra în continuare cu Ministerul Agriculturii la normele de implementare ale noii legi.

Cum se cîştigă bătălia la raft

3. Piaţa de desfacere. Asocierea (la nivel local) şi creditarea (micilor fermieri) sînt tratamente necesare, dar nu şi suficiente. Marea bătălie se dă la raftul din supermarket, unde roşia cărnoasă din grădina bunicii sau mult rîvnitele mere dulci-acrişoare nici nu au ajuns încă. Nici un supermarket nu cumpără cu sacoşa. Nici măcar cu baniţa. Este nevoie de volume mari, de produse de o calitate omogenă, care au nevoie de: colectare de la uşa bunicii, centre de depozitare, producţie constantă (sere). La aceste lipsuri de infrastructură se adaugă şi lipsa puterii de negociere a fermierilor cu marile lanţuri de supermarketuri, concurenţa importurilor necontrolate (sanitar şi fiscal), lipsa facilităţilor pentru producţia locală. România are doar trei produse certificate de calitate europeană. Dintre acestea, cel mai cunoscut este deliciosul Magiun de Topoloveni, care, în unele supermarketuri, se vinde foarte scump – dublu faţă de dulceţurile din import. Fermierii se plîng de taxele mari de raft. Supermarketurile se plîng că fermierii nu pot livra cantităţile promise la calitate egală şi că nu respectă contractele. Raportul CRPE „Asociere în agricultură – calea produselor româneşti spre marile lanţuri de comercializare“ arată care sînt principalele zone de intervenţie:

● Huliţii intermediari sînt o resursă care trebuie valorificată. Mulţi dintre ei dispun de o reţea consolidată de desfacere: pieţe, procesatori, exportatori, marea distribuţie, mici magazine specializate, angrouri la care micii fermieri oricum nu au acces din cauza limitărilor specifice activităţii agricole. Statul ar trebui să-i atragă în parteneriate formale cu fermierii, pentru investiţii în centre de colectare, spaţii de depozitare, în care să ajungă de facto producţia locală, nu importuri.

● Susţinerea realizării de către marile lanţuri comerciale a unor parteneriate cu asociaţii, cooperative, grupuri de producători.

● Renegocierea unui cod de bune practici şi al unui contract-cadru, care să reglementeze aspectele cele mai importante din relaţia producător – retailer (negocierile comerciale, preţurile şi condiţiile de plată, promoţii, compensări şi litigii).

● Formare profesională pentru constituirea grupurilor de producători, precum şi a altor grupuri-ţintă care să înţeleagă şi să negocieze cu succes pe piaţa reală.

(Ghid de bune practici pentru asociere)

● identificarea oportunităţilor de dezvoltare agricolă din regiune;

● cartografierea regiunii: potenţialul agricol şi potenţiale pieţe de desfacere (ex.: oraşe din apropiere);

● prezentarea potenţialului în materiale informative la care să aibă acces toată comunitatea;

● concesionarea către asociaţiile agricole a infrastructurii nefolosite:
silozuri de legume şi fructe, depozite de cereale;

● crearea de reţele de mici producători prin furnizarea, într-o primă fază, de cursuri utile: standardele europene în agricultură, norme de igienă, metode de certificare bio;

● susţinerea unui grup de iniţiativă puternic din comunitate, capabil să coaguleze restul satului şi să definească obiectivele;

● consultanţă tehnică legată de funcţionarea diverselor forme asociative, aspecte fiscale, contabile;

● consultanţă pe plan de afacere şi pe crearea de mărci (comunitare);

● organizarea de tîrguri de produse;

● organizarea de vizite de studiu la asociaţii deja formate;

● facilitarea accesului la capital.