Văd pe YouTube un banc nou, care naşte hăhăielile de rigoare la show-uri de stand-up comedy – cică dacă un copil îl face pe om să fie realizat, atunci ţiganii sînt cei mai realizaţi. Cuplurile de majoritari cu maximum un copil în dotare, şi acela împărţit cu bona, care ziua sînt corecte politic, iar seara îşi mai permit o glumiţă, acolo, nu realizează pe deplin dimensiunea „fenomenului realizării“. N-au ajuns în şcoli de la sate sau de la periferii de oraşe, unde chiar dacă romii sînt sub jumătate din populaţie, dau şi 80% din efectivul claselor de şcolari.
 
Majoritarul se simte încă „mai realizat“: puţini romi merg, nu-i aşa, mai departe cu şcoala, deci puţini ajung să le ia locul în call-center-e, pe bancurile de testare de soft, ca manageri de vînzări şi alte asemenea job-uri corporatiste majoritare, unde patalamaua de studii superioare „constituie un avantaj“. Astăzi pare un banc, dar dacă am încerca un win-win situation, cum se zice prin corporaţii, şi i-am ajuta să aibă acel moment de trezire, arătîndu-le că şi pentru romi şcoala „constituie un avantaj“? Cred că ar fi ceva „mişto“, nu? Cîteva scene la finalul unui proiect european de reîntoarcere la şcoală a 400 de tineri (majoritar romi), la 10-20 de ani după ce au abandonat cursurile primare.
 
Şi-a făcut mîna la scris
 
Sîntem la marginea oraşului Călăraşi, în Oborul Nou. Aici sînt romii săraci şi romii turciţi. Greu de spus cum devine tradiţia cu turciţii şi cum de, la intrare, a apărut o moschee nouă, cu minaret. Mai simplu de explicat e tradiţia cu săracii…
 
În marea de case din chirpici şi ţărînă, o insulă de „civilizaţie“ – o casă modernă, cu curte aranjată, gard din fier forjat. La interior, gresie, baie curată, cameră cu calculatoare. E Centrul Comunitar, făcut acum zece ani cu bani europeni.
 
În clasa cu calculatoare intră Ancuţa, Narcisa, Gicuţa, Claudia – fiecare cu un copil în braţe şi încă unul atîrnat de fuste. Mai au acasă cel puţin doi. Vorbeşti cu patru tinere şi nu poţi să nu te gîndeşti că prin ele vorbesc, de fapt, 18 copii.
 
Tinerele de 20-30 de ani s-au întors la şcoală, prin proiectul „Cu mic, cu mare, din nou la şcoală“, derulat în acest an, cu fonduri europene, de Asociaţia C4C – Communication for Community.
 
Ancuţa Enache, 28 de ani, are acum atestat că a terminat clasa a IV-a, dar mai mîndră e că are o fată „isteaţă, p-a treia, care a terminat prima de cînd e la şcoală, acum a primit şi un calculator cu programu’ ăla, Euro 200, de la stat“. Fata o ajută acasă (acu’ a lăsat-o cu copilul cel mic de cîteva luni, „face nişte clătite“). A ajutat-o pe maică-sa la şcoală (a vrut să o-nveţe şi cum e cu calculatorul, dar n-a prea mers…).
 
Pînă la urmă, a fost bine şi pentru Ancuţa că s-a-ntors la şcoală: „Mi-am făcut mîna, şi-a dat mîna drumul pe scris“. Dar important e că acum poate să participe la un curs pe textile şi poate să se angajeze apoi.
 
Pentru Ion Gicuţa, „treaba asta că te duci undeva, la Primărie, cum ar fi, şi te rogi de cineva să-ţi citească ce scrie acolo… ori te pune să iscăleşti şi tu nu ştii… te face să te simţi, nu ştiu… anormal; ce, nu sînt şi eu om? Apoi, am copil la şcoală şi mă gîndesc, noaptea, Doamne, aş vrea să-l ajut la lecţii, dar nu pot!“.
 
Gicuţa a terminat clasa I de-abia acum: n-a fost la şcoală cînd era mică, era „tot cu munca“, veneau de la ferme şi îi luau cu maşinile şi-i duceau să muncească.
 
Narcisa, tot clasa I, zice că ar fi venit la şcoală şi fără bursa de un milion (100 lei noi) pe lună, acordată prin programul „Cu mic, cu mare, din nou la şcoală“, pe toată perioada cursurilor. „Ce să faci azi cu un milion? Cartea nu e pe bani. Banu’ te zăpăceşte.“ Ar vrea să continue să meargă la şcoală. Domnu’ Nicu le-a spus că „e un program de la stat, dar că nu mai sînt locuri“…
 
Omul care conectează lumi
 
Domnu’ Nicu, adică Nicolae Arsene, e coordonatorul Centrului Comunitar. Evident că sînt probleme de… coordonare. Sînt 16 locuri în programul „A doua şansă“ de la stat, ocupate deja de cei care vin din anii trecuţi. Tinerele care au mers însă cu programul european rămîn cu întrebările – „Şi noi ce facem?“. Cam asta e întrebarea generală în Oborul Nou.
 
Nicolae Arsene, 40 de ani, face un tablou realist al cartierului cu case din chirpici, drumuri nepietruite şi minaret la intrare. El e omul care conectează realităţile dintre lumea din afară şi-năuntrul comunităţii din Oborul Nou. Înalt şi zvelt, aduce puţin a Connect-R şi, apoi, are o istorie parcă anume croită pentru a concilia lumi. „Ţigan vătrar“, adică dintr-o familie integrată în lumea majoritarilor, cu părinţi angajaţi (tata la combinat, mama la confecţii), cu disciplina şcolii („tata venea după mine cu cureaua să vadă dacă sînt la şcoală“), cu o lume normală („veneau acasă prieteni români şi mîncam împreună, că ştiau că mama face mîncare bună“)… Se hotărăşte să meargă şi la facultate, după o experienţă de tipul „Ghici cine vine la cină“ avută cu socrii români. Apoi nimeni nu i-a mai putut spune că „nu are şcoală“.
 
Între timp, lumea s-a schimbat. Sigur, există şi azi copii şi părinţi ambiţioşi, cum erau odată în copilăria lui Nicu. Dar, în primul rînd, au dispărut ancorele de stabilitate (combinatul, fabricile). Apoi, cum mai pot fi numiţi „vătrari“ oameni care nu au acte pe casele în care stau, nu pot să-şi facă nici măcar buletin?
 
Şi-aduce aminte că, atunci cînd s-a deschis Centrul Comunitar, primii copii care au venit la after school s-au speriat de apa care ţîşnea din duş. Apoi, în fiecare zi, primul lucru pe care îl întrebau era „Dar noi cînd mai facem baie?“…
 
Realitatea din Oborul Nou de azi e departe de fi schimbată doar prin simple acte de voinţă. Nicolae Arsene poate să vorbească despre cum, luna trecută, a venit o delegaţie de la Comisia Europeană în cartier şi a văzut că s-au cheltuit atîţia bani în ultimul timp şi că nu se vede mai nimic – oamenii tot în ţărînă stau, nu e nici o infrastructură… Se pare că, de data asta, cei de la Comisie au fost mai duri, pînă acolo încît unii din cartier, mai recalcitranţi de felul lor, au sărit pe omul comunităţii, „că de ce i-a adus pe ăia de la Europa aici“. Adică nu cumva să se ajungă la sistarea amărîtelor de ajutoare care mai picau pînă acum.
 
„Ne amăgim“, spune Nicolae Arsene, „atîta timp cît nu există o viziune integrată a zecilor de proiecte punctuale şi nu ai răspunsul la întrebarea esenţială: „Şi ce-o să se întîmple mîine cu oamenii ăştia?“. Îi vedem, trăiesc, dar din ce trăiesc nu ne-ntrebăm. Fier, PET-uri, cerşit, alocaţii, cantina socială, care se pare că e preferată chiar şi în schimbul ajutorului social: ciorba măcar e o sursă sigură!
 
Dreptul la bovarism
 
„Şcoala porneşte de la primele litere şi continuă pînă la maturitate! Ce credeţi, aşa e? Ce spui, Laura?“ – întreabă învăţătoarea, reluînd slide-ul trimis de videoproiector. Din spatele videoproiectorului, Laura trimite un răspuns ca un fascicul de lumină: „Pentru că tot timpu’ avem de învăţat… că a¬şa putem să trăim mai bine… că şcoala e o prioritate…“
 
Eleva Maria Dumitrache, pe care lumea o ştie drept Laura, care are 35 de ani, patru copii (dintre care trei la şcoală) şi care tocmai a terminat clasa a IV-a, explică ce a vrut să spună prin acest „prioritar“: „adică mergi pe un drum important“.
 
Sîntem în sala de ştiinţe „Thomas Edison“, din şcoala de ţară „Laurenţiu Fulga“, din Fulga (Prahova), unde pe un perete e o planşă care prezintă „Piramida nevoilor individuale“, alături de o altă planşă cu „Etapele şi ciclurile de pregătire în scopul formării profesionale“. Aici, în primăvară, s-au ţinut lecţiile din cadrul proiectului „Cu mic, cu mare, din nou la şcoală“.
 
Unui romancier – să-l luăm, de exemplu, pe autorul Fascinaţiei, Laurenţiu Ionescu, cunoscut ca Laurenţiu Fulga – i‑ar fi luat puţin timp să construiască verosimilitatea unei scene precum cea de mai sus. Unei vieţi însă, care nu trebuie să-şi justifice în vreun fel scenariul, i-a luat mai bine de 25 de ani să facă un om să-nţeleagă că drumul capătă prioritate cînd ai şcoală.
 
Pentru Laura, ca şi pentru ceilalţi 23 de colegi reîntorşi acum, la maturitate, să descopere primele litere, drumul e la fel de sinuos ca înainte, nu ştii unde te poartă. Dar începe să semene a drum. Ar putea să le ducă undeva unde „să se poată angaja“, cum zice Mariana Dragomir, care, la 42 de ani, se bucură că poate să le spună celor patru copii că are „clasa întîi“.
 
„Am avut şi cîteva cursuri extracurriculare, în care le vorbeam şi despre alimentaţia sănătoasă, despre igienă, despre cum să aplaneze conflictele de acasă etc. Le vedeam pe femei cum, înainte să vină la şcoală, se întîlneau la o cafea şi discutau acum şi despre temele copiilor, că i-au pus să scrie… socializau altfel, era deja o altă atmosferă“ – spune directoarea Mihaela Ene.
 
O elevă avea peste 40 de ani, alta a venit însărcinată la cusuri, alta ştie ce înseamnă prioritar, un bărbat a venit să facă prima clasă (că nevastă-sa avea opt), au venit douăzeci de romi din Fulga de Jos şi patru români din Fulga de Sus… şi aşa s-a făcut o clasă.
 
Iar cînd învăţătoarea Florina Vişan i-a pus să citească slide-ul cu propoziţia „Îmi iubesc şcoala natală“, „copiii“ au fost de acord, „pentru că aici venim să ne-ntîlnim colegii!“.
 
La plecare, mai dau de o planşă pusă de directoarea Ene, care este profesoară de română şi ţine cercul de lectură din şcoală: „Decalogul cititorului“, reprodus după un scriitor francez contemporan. La punctul şase e trecut „dreptul la bovarism“.
 
Undeva în Bărăgan: Adriana şi Marius
 
„Aici era cîmp, erau ciulinii Bărăganului. În acel an, i-au împroprietărit pe veteranii şi urmaşii veteranilor din 1877 şi astfel a luat fiinţă această vatră de sat numită Răzvani Culcaţi. Li se spunea aşa pentru că stăteau întinşi în bordeie“ (undeva pe site-ul Parohiei Răzvani).
 
„Nu aveţi Facebook? De ce nu aveţi Facebook?“ Adriana din Răzvani (lîngă Lehliu, Călăraşi) rămîne de-a dreptul contrariată de „analfabetismul“ meu modern. Tocmai îmi spunea că pot să văd acolo, pe cont, o poză de acum 25 de ani, cu ea şi cei doi fraţi mai mici. Adriana avea pe atunci opt ani şi rămăsese pe post de mamă pentru sora cu doi ani mai mică şi fratele cu patru ani mai mic.
 
Pe cont nu e şi povestea, care ar primi, desigur, multe dislike-uri din partea sufletelor pioase. Mama lor i-a părăsit pentru că s-a dus după bărbat, vorba cîntecului rostit de cerşetorii din tramvaiele bucureştene. Dar Adriana şi-a ţinut strîns mica familie ca să nu ajungă cerşetori. Mai cu un ajutor pentru mîncare de la o vecină, mai cu lucrul cu ziua, pe la ferme, la Ostrov… trec anii. Pe ea cădea greutatea, fraţii erau mai mult cu joaca – „ştiţi cum sînt copiii… că eu nu mă mai vedeam copil“. Evident, de şcoală nu mai poate fi vorba. Adriana cea maturizată atît de devreme a fost prinsă, probabil, în statisticile care îi numără pe copiii care părăsesc timpuriu şcoala.
 
La 14 ani rămîne gravidă şi de-abia prin luna a opta se sesizează cineva că ar trebui s-o vadă un doctor. Se mută la bărbat, totuşi continuă să aibă grijă de fraţii rămaşi în casa părintească.
 
Acum, fraţii sînt „pe picioarele lor – unu’ e în Spania, altu’ la Bucureşti“ – şi s-au împăcat cu mama lor, care „a înţeles greşeala“ făcută în tinereţe. Cît despre sora-mamă Adriana, acum are şase copii. Pe toţi i-a dat la şcoală, mî¬nîn¬du-i de la spate cu o lecţie de viaţă: „Nu toţi copiii au norocul să aibă o familie care să aibă grijă de ei“. Cei mari au terminat opt clase, iar cel mic a mers toamna trecută la şcoală, odată cu mama sa. Cu o voinţă care se citeşte pe faţa ei, Adriana a făcut, în două semestre, clasele a III-a şi a IV‑a de primară, folosindu-se de acelaşi proiect „Cu mic, cu mare, din nou la şcoală“.
 
Vrea să meargă chiar mai departe, să ajungă educatoare la grădiniţă. „Altceva nu mă văd. Cred că ştiu să lucrez cu copiii…“ Adriana are acum primul „salar“ din viaţa ei, la o benzinărie de pe autostradă, unde aranjează marfa pe rafturi. Acum poate să citească etichetele.
 
Investiţia care-şi scoate banii
 
Coleg de şcoală cu Adriana, Marius a terminat a IV-a acum, la 33 de ani, pentru că, mic fiind, „m-am luat după părinţi, cu munca… ştiţi cum era atunci“.
 
Am avut noroc că l-am prins pe acasă, fiindcă, în cîteva zile, avea să umble după acte, ca să plece în străinătate, la muncă. E un bun meseriaş, poate să-mi arate case făcute în Răzvani cu mîna lui, de la zero. Vorba lui – „sînt pe şantier de la 19 ani şi singura chestie e că nu sînt calificat. În rest, pot să mă cert cu oricine pe meserie“.
 
„Şcoala te ajută să ai o calificare şi d‑aia vreau să merg mai departe, să am o calificare.“ Dar, „dom’le, ajungi, cîteodată, într-o postură, vorbeşti cu cineva şi parcă nu înţelegi toate cuvintele… Apoi lumea zice: păi, ce, cîte clase ai tu?“
 
Cum ar veni, nu poţi să te cerţi, ca să‑ţi aperi ştiinţa / ceea ce ştii. „I-am rezolvat copilului (are un băiat care a trecut acum într-a IV-a) o problemă la matematică: uite, îţi dă atît… – păi, de unde ştii, zice băiatul, că tu n-ai şcoală? Şi s-a dus la socru-meu să-l întrebe, că a fost contabil. Şi tot atît i-a dat!“
 
Mă gîndeam să-i propun să citească Răzvan şi Vidra. Însă doar Wikipedia mai ştie azi că: „În mănăstire, Răzvan a învăţat să scrie şi să citească, acest nivel de educaţie fiind în acea vreme doar la îndemîna fiilor de nobili şi a clerului. Răzvan scrie un pamflet la adresa domnitorului, pe care-l afişează în piaţă. Tîrgoveţii îl citesc şi rîd“.
 
Au trecut aproape două luni de cînd l‑am întîlnit prima dată pe Marius. Aflu că, între timp, s-a-ntors acasă… a cam luat ţeapă cu firma care-i dusese „în afară“. Nu ştiu dacă a apucat să-şi recupereze investiţia făcută. Dar aş zice că societatea şi-ar scoate banii dacă ar continua să investească în aceşti urmaşi de Răzvani Culcaţi, aflaţi cu zecile de mii în sate şi la margini de oraşe. Dar mi-e să nu fiu acuzat de – mai ştii? – tezism, în barurile unde te prăpădeşti de rîs auzind de oameni realizaţi.
 
Cristian Ştefan este jurnalist freelancer.
 
Foto: C4C