- argument -

Bacul nu a fost cel mai serios examen pe care l-am dat, însă cu siguranţă a fost cel mai stresant. Şi asta în special din cauza atitudinii profesorilor care de la începutul clasei a XII-a nu ne mai vorbeau despre nimic altceva decît despre bac (şi despre admitere, însă cumva în plan secund, pentru că deja nu mai era doar responsabilitatea lor...), iar în momentul în care predau, îşi luau un ton grav şi ne atrăgeau atenţia: „Vedeţi că asta s-ar putea să vă pice la bac!“. Aşadar, pentru mine, bacul devenise un soi de boală de care se moare. Credeţi-mă, şi acum am coşmaruri: visez că trebuie să merg din nou la şcoală, într-a XII-a, pentru că examenul pe care l-am dat acum 15 ani nu mai este valabil şi trebuie să-l dau din nou. Un psiholog ar spune că undeva, în subconştient, există un sentiment de culpabilizare legat de faptul că am copiat la bac şi că nu am reuşit să iau examenul prin forţe proprii. Şi, în fond, de ce am copiat? Era în 1997, o vreme cînd toată lumea copia, însă nu ăsta a fost motivul. În clasa a IX-a am nimerit la o clasă de real, într-un liceu de real, ignorîndu-mi cu bună ştiinţă toate înclinaţiile mele umaniste. Am dat o admitere cu adevărat serioasă şi „pe bune“, dar care nu m-a traumatizat în nici un fel. De ce nu m-am dus la uman? Pentru că la cele mai multe dintre liceele cu pretenţii, copiii cu notele cele mai bune la admitere intrau la real, iar clasele de uman se umpleau, de bine, de rău, cu cei care ajungeau acolo „prin alunecare“. Aşa că puteai întîlni aberaţii de genul: elevi buni la matematică, obligaţi să înveţe latină şi să „suporte“ 5-6 ore de română pe săptămînă, materie la care singura lor abilitate era să înveţe comentariile pe de rost, pentru că aveau o memorie bună. 

Prima mea notă din liceu a fost ca un duş rece: un 4 la fizică. După un 3 în teză la mate am început să mă obişnuiesc. Nu a fost vina profului de mate, un profesor foarte bun de altfel, care, după ce am cîştigat un concurs de literatură, a început să mă scoată la tablă doar la exerciţii simple, ca să mă treacă clasa, nici a faptului că n-am învăţat sau nu m-am străduit destul. Pur şi simplu, matematica care se preda la liceu la clasele de real mă depăşea. În clasa a IX-a s-a produs o ruptură iremediabilă în ceea ce priveşte putinţa mea de a o înţelege şi n-am mai reuşit să recuperez nimic, aşa că m-am mulţumit doar să fac act de prezenţă la clasă. Aşadar, la bac, dacă n-aş fi copiat cifră cu cifră, rezultat cu rezultat, ştersătură cu ştersătură din lucrarea colegului meu din banca din faţă (lucrare pe care o ţinea, în mod intenţionat, înclinată într-o parte), n-aş fi reuşit probabil să iau nici măcar un 5. Aşa, am luat 9,90. Iar colegul, corigent la română, a luat 10, la proba scrisă, copiind cuvînt cu cuvînt din carte unde şi cînd s-a născut Mircea Eliade. Iar eu, care am încercat să fac o analiză decentă, pertinentă şi personală a prozei fantastice a lui Eliade, am luat 8. Cum să nu rămîi cu nişte frustrări după un astfel de examen? 

Lucrurile s-au mai schimbat, însă nu în esenţa lor. În acest dosar, bacul e doar un pretext, căci de fapt vorbim despre aberaţiile unui sistem.

Foto: I. Barbu