De ce e mai grasă capra bugetarului

În anii ʼ90, una dintre întrebările frecvent utilizate în sondajele de opinie suna cam așa: „Ați prefera o slujbă sigură, cu un salariu modest, sau o slujbă bine plătită, dar nesigură?”. Evident, era vorba despre distincția dintre a lucra la stat sau la privat. Antiteza nu era întru totul falsă: în condițiile începuturilor capitalismului „de pradă”, domeniile în care inițiativa privată se făcuse vizibilă erau și cele mai rentabile, unde rata profitului era cu trei cifre. Evident, în aceste condiții patronii respectivi își permiteau să ofere angajaților salarii generoase.

Asta era percepția, dar nu și realitatea. Datele Institutului Național de Statistică spun că, în 1994, cîștigul salarial mediu net din întreprinderile proprietate publică era de 147.076 de lei (vechi), ceva mai mare decît în cele proprietate privată – 132.321 de lei. Deci, chiar în vremea Eldorado-ului, la stat se cîștiga mai bine (nu mult, cu 11%) decît la privat. E drept, nici cealaltă parte a dihotomiei nu era întru totul adevărată: în anii aceia în care întreprinderile de stat se închideau una după alta, locurile de muncă de acolo nu erau tocmai sigure.

Explicația faptului că veniturile sînt mai mari în sectorul public decît în cel privat stă în diferențele naturale dintre structura ocupațională a celor două sectoare: în general, ponderea angajaților cu calificare înaltă este mai mare în sectorul public (administrație, educație, sănătate etc.) decît în cel privat. Conform datelor recensămîntului din 2002, 19% din populația ocupată în sectorul public era formată din specialiști cu ocupații intelectuale și științifice; în sectorul privat, această categorie ocupa o pondere de numai 7%. Situația era inversă în cazul muncitorilor necalificați, aceștia reprezentînd 8% din angajații la stat și 10% din cei din privat.

Pentru a spune dacă statul își plătește angajații mai bine sau mai rău decît privații, ar trebui să comparăm cîștigurile medii ale angajaților cu aceeași calificare din cele două sectoare: specialiști cu specialiști, muncitori calificați cu muncitori calificați, muncitori necalificați cu muncitori necalificați. Din păcate, statisticile oficiale nu ne aduc informații în acest sens. Și, oricum, nu ne-ar fi ajutat prea mult, pentru că, în funcție de orientarea ideologică, se poate susține că IT-iștii din privat sînt mai pricepuți decît cei de la stat, portarii la fel, sau dimpotrivă.

Mai degrabă decît realitatea obiectivă, percepția generală că statul plătește angajaților săi salarii (și beneficii salariale) exorbitante are la bază, în primul rînd, faptul că în privat salariul vine din buzunarul patronului, deci oricît de mare ar fi, nu afectează buzunarul celorlalți. (La o privire mai atentă, nu-i chiar așa, banii patronului venind de la noi, cei care îi cumpărăm produsele sau serviciile.) În cazul angajatului la stat, salariul vine de la buget, adică din taxele plătite de noi, ceilalți, deci avem motive să nu ne placă să fie prea mare.

Cred însă că problema principală a remunerării bugetarilor vine din modalitatea netransparentă, ca să nu zic arbitrară, în care sînt stabilite salariile, și mai ales ierarhia acestora. E greu de înțeles de ce contabilul dintr-o universitate cîștigă mai puțin decît cel de la minister, de ce brancardierul de la spitalul militar e plătit mai bine decît cel de la spitalul județean. Realitatea e că, de regulă, aceste ierarhii reflectă niște raporturi de forță. Unii sînt mai vocali cînd amenință cu greva (ba chiar o fac, tot mai rar, ce-i drept) decît alții. Alteori, pur și simplu, ministrul X are o poziție mai tare în partidul de guvernămînt decît ministrul Y și, evident, are tot interesul să-și motiveze subordonații.

Cum spuneam, e în natura oricărui șef să se facă plăcut subordonaților săi, mai ales că nu doar că nu dă de la el, ci mai degrabă, atunci cînd dă, primește și el ceva. Adesea, pentru a scăpa de corsetul reglementărilor privind salarizarea bugetarilor, diverși șefi inventează diverse sporuri, salarii excepționale, indemnizații de deplasare, bonusuri de merit și alte gadget-uri care fac plăcere angajaților. Nu poți să nu te întrebi, atunci cînd afli că Parlamentul plătește lunar angajaților săi milioane de lei drept spor pentru că o antenă cu misiune obscură le afectează sănătatea, cît ar putea costa mutarea utilajului cu pricina într-o regiune nelocuită.

Dacă în zona privată managerii sînt presați continuu, atît de piață, cît și de acționariat, spre reducerea cheltuielilor (și cel mai simplu de redus sînt cele salariale), șefii de la stat sînt împinși să crească salariile celor din subordine. Cît despre „acționariat”, atunci cînd există, este reprezentat de membrii consiliilor de administrație, remunerați cu o fracție din salariul managerului, deci nu au motive să se opună acestei tendințe.

Că este așa, ne-o dovedește evoluția ecartului dintre veniturile salariale de la stat și cele de la privat. Dacă, așa cum spuneam, primele erau, în 1994, cu doar 11% mai mari decît cele din urmă, în 2019 venitul salarial mediu net era la stat de 3.863 de lei , adică cu 61% mai mare decît cel din sectorul privat (2.396 de lei).

Dacă e adevărat că e firesc să existe statistic o diferență între veniturile de la stat și cele din companiile private, la fel de adevărat e că accentuarea arbitrară a acestor diferențe are șanse să alimenteze frustrările prezente în societatea noastră, și așa populată de prea multe antagonisme.

Mircea Kivu este sociolog.