Pînă în urmă cu cîțiva ani eram sigură că nu voi avea niciodată copii. Nu îmi doream și nici nu găseam vreun motiv logic ori neegoist pentru care cineva ar face copii vreodată. Nu mi se părea că e pentru toată lumea. Mai mult de atît, timp de cîteva luni, ca experiment, am făcut un sondaj printre cunoscuți, cu copii sau fără, întrebîndu-i de ce și-au dorit sau și-ar dori vreodată copii. Cineva mi-a spus că vrea să-i fie dus numele mai departe și mi-am imaginat că vine din vreun șir lung de boieri mari, faimoși la el în sat. Ce te faci dacă dai naștere unei fete care, în mod tradițional, vrea la căsătorie să ia numele soțului? Numele de boier se duce pe apa Sîmbetei.
Altcineva mi-a spus că a făcut un copil pentru că îi plac copiii și sînt foarte drăguți. Același lucru pot să îl spun și despre puii de cîini și pisici. Problema e că toți cresc și devin mai puțin drăguți pe zi ce trece. Cînd ajung la adolescență, copilașii au dileme existențiale, devin țîfnoși, contradictorii, trîntesc uși și plîng dramatic după „iubirea vieții“ din liceu.

Un coleg de birou îmi zicea că vrea copii ca să aibă cine să îi aducă o cană cu apă la bătrînețe. Strategia lui mi s-a părut practică, omul își plăsmuise imaginea progeniturii lui ca pe o asigurare de viață: investești lunar pe parcursul unor (mulți) ani, iar la pensie, cînd te lasă puterile și nu mai ajungi pe picioarele tale pînă la cana cu apă, apeși pe un buton și automat vin copiii. „Săru’ mîna, tată! Iată cănuța ta cea de toate zilele, plină, așa cum ți-ai dorit-o.“ Doamne ferește ca urmașul să își vadă de viața lui, să aibă un job, să se mute la casa lui ori în altă țară. Exclus! El este responsabil de cănuța cu apă.

Un alt cunoscut îmi spunea că sîntem datori să asigurăm continuitatea speciei pe Pămînt. În plus, aceluiași personaj îi era teamă că dacă el face un copil, iar familiile de țigani fac cîte zece, socotelile nu vor arăta prea bine pentru el.

Am primit și alte răspunsuri, cu­no­știn­țele mele voiau copii și pentru că „așa se face, așa trebuie“, pentru că îi pre­sează părinții cu „cînd ne faci și nouă un nepot“, pentru că „vrea soția“, „vrea soțul“ și multe alte motive care pentru mine erau ori aberante, ori foarte egoiste. Așadar, concluzia cercetării mele a fost fix pe gustul meu: nu există un motiv logic ori altruist pentru care să faci copii.

În anii ce au urmat am încetat să mai întreb oamenii de ce fac copii, dar am început să observ. Am văzut copii făcuți ca să o salveze pe mami de la singurătate, copii care să-l salveze pe tati din brațele vreunei amante, copii făcuți de frica păcatului de a nu-i face, dar crescuți de rude și vecini. Am văzut copii făcuți ca împlinire supremă pentru că viața înainte era searbădă și fără sens. Bineînțeles, în secolul 21, am văzut foarte mulți copii făcuți „din greșeală“, fie că metodele contraceptive au dat greș ori au lipsit cu desăvîrșire, fie că mami a avut grijă ca un astfel de „accident“ să se întîmple, în speranța că poate așa Făt-Frumos o va cere de nevastă.
Pe parcursul sondajului meu, dar și în anii ce au urmat, am auzit prea rar (spre deloc) planuri concrete pentru copiii din proaspetele familii. Cum îl creștem? Ce vrem să-i tranmitem ca stil de viață ori educație? Vrem să îl vaccinăm ori îl tratăm cu ceaiuri? Grădi privată ori de stat? Ne permitem să îl ajutăm dacă va merge la facultate? Cum vor arăta vacanțele noastre împreună? Încăpem în mașină sau ne trebuie alta? Ce îi lăsăm moștenire? Apartamentul sau creditul pe 30 de ani pe care l-am făcut cînd s-a născut?

Pe lîngă „rodul iubirii dintre doi oameni“ din povești, decizia de a face ori de a adopta un copil ar trebui să fie, cred eu, una asumată și bine planificată de către părinți, fie că e vorba de una, două sau mai multe persoane implicate în creșterea lui. Un copil nu crește singur, cel puțin nu unul sănătos fizic și emoțional. Un copil are nevoie, cred eu, de iubire necondiționată, de timp și de un mediu sigur, stabil și sănătos în care să crească. La fel, și părinții au nevoie să își facă ordine în viață înainte de a aduce pe lume un copil. De asemenea, o introspecție în relația cu sine, cu pro­priii părinți și cu partenerul sînt obligatorii înainte de a construi o relație cu copilul tău. Și înainte de orice, o simplă întrebare la care cu toții ar trebui să ne răspundem: „Eu de ce fac un copil?“ 

Narcisa Dumitru este blogger la TravelGirls.ro.

Foto: Anna Pruzevskaya, flickr