Lupul și vulpea se plimbau prin pădure. „Am chef să bat pe cineva, zice vulpea. Mă mănîncă așa de tare labele…, trebuie musai să bat pe cineva. Știu și pe cine. Pe iepuraș. Hai să l căutăm și cînd dăm de el îl întrebăm: ai, mă, căciulă? Și el o să zică nu, că de ce-ar avea?“ Zis și făcut. Îl găsesc repede pe iepuraș, ai, mă, căciulă, nu, nici vorbă. Păi, de ce n-ai, mă, căciulă? Și încep să-l lovească sălbatic. A doua zi, lupul și vulpea se plimbă tot așa și din nou au mare chef să bată pe cineva. Pe urs, nu, pe leu, nu, rămîne doar iepurașul. Dar nu mai putem întreba tot de căciulă, zice vulpea. Hai să-l întrebăm de țigări, are lupul ideea salvatoare. Ai mă, țigări? îl întreabă pe iepuraș. Cu filtru sau fără filtru? răspunde acesta… Hai, lasă-ne cu țigările, ne crezi proști? urlă lupul, mai bine zi de căciulă…, de ce n-ai, mă, căciulă, zi, de ce n-ai, mă, căciulă?“ Și-l iau din nou la bătaie.
Cam așa e și cu învățământul nostru: cu două-trei excepții, poate fi redus la lupii și vulpile care, ajunși prin ministere, ard de nărăbdare să le dea o lecție de neuitat bieților iepurași. Schimbă din temelii regulile cînd nu te aștepți, la mijloc de an școlar dacă se poate, se uită nostalgic în urmă, întorcîndu-se compulsiv la practicile toxice de odinioară. Performanța în educație nu înseamnă nimic pentru ei. Nu-i de mirare că școala a ajuns să se facă foarte mult acasă, dominant pe materiile de care va avea nevoie copilul nu în viață, ci la examen, căci pasiunile și înclinațiile lui nu contează, sînt mofturi, cînd la mijloc e vorba, socotesc mulți părinți, doar de realizare, de succes financiar, de slujbe cît mai bune. De cîte ori n-am simțit condescendența cu care este privit în continuare profilul uman – pasămite cel perdant, la care ar ajunge cei care fug de matematică, cei cărora nu le merge mintea, nu sînt în stare – prin opoziție cu profilul real care te propulsează automat în cosmosul unei universități străine, dacă se poate americane, din care ies pe bandă rulantă ființe perfecte.
Dacă la vîrste mici copiii sînt încurajați să se exprime artistic, pe măsură ce cresc, preocuparea aceasta dispare, căci viața e dură – nu-i așa? –, e o competiție în care nu cîștigă cel educat cu adevărat, ființa fragilizată cultural, ci mai curînd individul fără scrupule, care a fost rașchetat din timp să se potrivească în cel mai absurd pat al lui Procust. Nimeni nu pare a se gîndi la bietele victime – copiii – întrebate continuu de ce n-au căciulă, obligate să mestece pînă la sufocare aceleași lucruri anoste de care au trebuință doar pentru obținerea unei note care să le permită înscrierea într-un liceu mai bun sau la o facultate ceva mai prestigioasă. După examene, mulți își scot imediat din minte tot ce-au învățat de-a lungul anilor, atît la școală, cît și în orele de meditații. Or, asta nu înseamnă falimentul rușinos al sistemului? De ce nici o vulpe și nici un lup nu sînt trași la răspundere pentru analfabetismul cronic, pentru abandonul școlar, pentru cifrele rușinoase din statisticile care ne desemnează ca fiind cei mai proști consumatori culturali din Europa: doar 2% din populația adultă citește cărți în această țară, prin comparație cu peste 35% în Islanda, de pildă. Marea masă vasăzică are legătură directă cu „De ce n-ai căciulă, mă?“, cu învățăm fiindcă ne trebuie notă mare la examen, cu ne ducem la real că acolo nu ne obligă nimeni să citim și, mai ales, cu programele stufoase, sufocante, care se autoreproduc misterios, clișeizat și cu totul inutil.
Programa de română nu propune decît într-un an de studiu, primul de liceu, ideea de plăcere a lecturii. Cu alte cuvinte, în clasele anterioare copiii sînt condiționați să învețe foarte multe noțiuni de limbă și de teorie literară, într-un mod rece și arid. Încă din clasa a V a, cînd nu mai înțeleg limbajul conceptual care li se cere, decid că româna e o materie foarte grea. În clasa a VIII-a, cînd au examenul, știu că această disciplină e ca muntele pe care urcă Sisif: oricît de bine pregătit ai fi, nu ai șanse să atingi culmea, căci sus se arată mereu cîte un Zeus nemilos, ce abia așteaptă să-ți penalizeze originalitatea sau ieșirea din tipare. Iar după clasa a X-a, copiii tabletelor și ai lumilor virtuale sînt aruncați în bazinul încăpător și înghețat al literaturii naționale. Și-atunci, cînd se formează ei ca ființe culturale, care știu să aprecieze cele mai mari minuni artistice ale oamenilor? Cum de nu se pot propune manuale în care, la vîrste mici, singurul scop să fie numai educația culturală? De ce să nu se studieze după texte care să-i bucure și să-i poarte pe copii în călătorii interioare din care vor ieși mai pregătiți pentru viață decît în urma lobotomizărilor induse de manualele actuale? De ce să nu se introducă o oră obligatorie de lectură în școală în care copiii să discute cărțile care le spun lor ceva, de la cele clasice, căci Micul Prinț și Tom Sawyer sînt iubiți în continuare, pînă la cele cu personaje ca Bastian, Jim Năsturel, Matilda, sau zmeii din Enciclopedia Zmeilor, sau Apolodor, sau eroii lui Florin Bican, T.O. Bobe, Lavinia Braniște, Adina Popescu ș.a. De ce să nu existe ore de scriere creativă în cît mai multe școli? „De ce n-ai, mă, căciulă?“ să fi ajuns oare mai tare decît evidența și bunul-simț?
Ioana Nicolaie este profesoară de limba și literatura română, scriitoare și poetă. Cea mai recentă carte publicată: Pelinul negru, Editura Humanitas, 2017.
