„Would you like me to seduce you?“ este replica din The Graduate pe care Mrs. Robinson (interpretată de fascinanta Anne Bancroft) i-o adresează tînărului Benjamin, în interpretarea candid-ludică a lui Dustin Hoffman.

În definitiv, toţi vrem să fim seduşi în momentul cînd, accidental sau cu bună ştiinţă şi intenţie, ne aşezăm în fotoliul domestic sau pe scaunul de cinema, să privim o „romanţă cu parfum“ sau o dramă cu amor imposibil. Cu biografii şi poveşti care aparent sînt „ca-n viaţă“, interpretate „ca-n filme“, de actori charismatici şi neliniştiţi, ne aşteptăm să fim vrăjiţi şi confiscaţi, vreme de o oră şi jumătate, şi să visăm cu ochii larg deschişi la o variantă îmbunătăţită a propriei biografii. Această visare poate fi prilej de poticnire existenţială sau de vanitate cu ştaif, în care ne privim inevitabil pe noi înşine ca într-o bandă desenată, o ocazie trivială de chestionare fast-forward a relaţiilor amoroase, a prezenţei inimioarelor, a gesturilor romantice şi marilor cuvinte în umilele noastre vieţi. Dacă nu dă cu plus, visăm mai departe, vărsăm o lacrimă pe furiş, „filmul a fost drăguţ“, şi ne propunem, cu mîna pe inimă, să fim mai atenţi cînd ne întîlnim cu fericirea – vorba cîntecului. În cazul în care comparaţia ne convine, pufnim un pic superior, „filmul a fost prostuţ“, sîntem intransigenţi cu intenţia poveştii, dar îngăduitori cu actorii, şi ne vedem de-ale noastre, pentru că, nu-i aşa, toţi avem „un foc pe inimioară, măi“ – vorba unui alt cîntec.

Seduşi şi abandonaţi în propriile reverii, filme ca It Happened One Night (1934), The Philadelphia Story (1940), Dirty Dancing (1987), When Harry Met Sally… (1989), Pretty Woman (1990), Four Weddings and a Funeral (1994), The English Patient (1996), Amélie (2001), The Notebook (2004) pun la dispoziţie diagnosticul, reţeta şi remediul, într-o sesiune terapeutică în care fiecare ştie pentru ce a venit, fiecare îşi cunoaşte metehnele şi slăbiciunile, şi este pregătit pentru o joacă nevinovată, într-un basm din care toţi ies puţin şifonaţi de greşelile proprii sau de neînţelegerile altora, umorul salvează multe situaţii, iar „sentimentele se-neacă-n lacrimi“ – vorba unui alt cîntec –, dar dragostea învinge în cele din urmă. Acest tip de film terapeutic, pe care poţi pune uşor etichete şi emoticoane, după gust şi după modă (feelgood, cheesy, funny sau heartbreaking) are rezultate certe şi imediate pentru inimioarele noastre încercate/încărcate/încercănate, chiar şi aşa superficiale, „inspiraţional-motivaţionale“ (pardon de expresie!) şi cam paralele cu realitatea. În definitiv, vedem filme ca să scăpăm de noi înşine şi de ce-i în jurul nostru şi să ne relaxăm un pic, nu?

Dacă, dimpotrivă, n-avem astîmpăr şi ne place să ne chinuim şi să chestionăm – nu-i aşa? – „insuportabila uşurătate a fiinţei“ (deh!), avem „alte glasuri, alte încăperi“ şi altă listă, pe care se pot găsi titluri ca Vertigo (1958), Jules et Jim (1962), Pierrot Le Fou (1965), Badlands (1973), Fear Eats the Soul (1974), Wild at Heart (1990), Les Amants du Pont-Neuf (1991), Chungking Express (1994), Buffalo ’66 (1998), In the Mood for Love (2000), Punch-Drunk Love (2002), Lost in Translation (2003), Head-On (2004), Eternal Sunshine of the Spotless Mind (2004), Blue Valentine (2010), în care, exact pe dos, filmul ne suspendă în timp şi în spaţiu (aş îndrăzni), face slalom printre realităţi şi (ne)fericiri, nu ne pune pe tavă şabloane şi formule, nu ne mîngîie pe creştet inutil şi imatur, nu apelează la minciuni pentru a spune mari adevăruri, ci încearcă să aducă nişte oameni cît mai aproape de noi.

Este imposibil să epuizez vreo listă sau genurile şi subgenurile în care se înscriu poveştile filmice cu şi despre inimi şi inimioare frînte, roz, negre sau săgetate. Şi asta fără să iau în calcul cele mai puţin atractive genuri de serial TV, soap opera şi telenovela, cu audienţa pentru care corazon-ul bate neîncetat şi fără rest, în fapt, cel mai sedus şi sedat public.

Ileana Bîrsan este editorul paginilor de film la revista BeWhere.

Foto: L. Muntean