- note despre aplicarea culturală a psihanalizei -* Odată însuşită ca exerciţiu hermeneutic, psihanaliza devine, amintea psihanalista Janine Chasseguet-Smirgel, o obişnuinţă în a percepe lumea înconjurătoare, lumea în care trăim, sub raportul conţinuturilor inconştiente. Nu este vorba de a forţa interpretări sau de a le produce cu orice preţ şi în orice împrejurare printr-o psihanaliză feroce, ci de a asculta mediul cu instrumentul atît de fin acordat numit urechea psihanalitică, chiar şi dincolo de uşa cabinetului. A nu o face, a frustra metoda de aplicaţia culturală şi de psihopatologia cotidianului, a o practica doar în orele de program terapeutic înseamnă foarte adesea a te cliva, a pune o parte din tine "la adăpost de psihanaliză".** Aud şi citesc tot mai mult de la o vreme (sensibilizat şi de o colegă de la Asociaţia Interdisciplinară de Psihanaliză Aplicată) cum cuvîntul "psihanalizabil" intră progresiv şi cu o anume cadenţă în vocabularul comun românesc - ori cel puţin în cel intelectual. Din cîte îmi dau seama, "psihanalizabil" e azi tot ceea ce nu poate fi explicat sau are doar un sens bănuit, nu foarte evident (în caz că "psihanalizabil" nu înseamnă pur şi simplu atribuirea interesată, polemică a unei patologii). Există o demonstraţie care trebuie făcută şi care, imposibilă altfel, cade în sarcina ştiinţei inconştientului. În fond, aşa cum spunea Freud, psihanaliza revine la a descifra un sens ascuns. Cu toate acestea, ştampila "psihanalizabilului" mai mult clasează decît deschide un dosar, o discuţie: constatarea, interpretarea, conştientizarea s-au oprit aici; s-a spus tot ceea ce era de spus (sau de insinuat). "Psihanalizabilul" menţine un minim contact cu psihanaliza: dar care e amintită doar pentru a fi concediată printr-un cuvînt.*** Dincolo de "psihanalizabil" - şi de beneficiul magic al unei atari formule - se află psihanaliza culturală. Cine merge mai departe o descoperă. Ea intră nu doar în atribuţiile (nu atît profesionale, cît existenţiale ale) psihanalistului, ci e totodată de uz intelectual. În afara psihanalizei de cabinet, există o psihanaliză de culoar sau de interval, aproximativă şi cu riscuri, ce-i drept, dar de un real succes, fecundă, practicată de intelectuali nepsihanalişti, mai ales în ultimele şase decenii. Nu toţi cei atraşi de gîndirea psihanalitică şi-au continuat drumul pînă la divan, dar drumul în sine le-a fost suficient şi a funcţionat ca soluţie personală, iar adesea, strălucit, şi în planul inovaţiei culturale. Psihanaliza culturală nu este cu toate acestea o obligaţie (individuală sau de breaslă), ci ea reprezintă continuitatea efortului de înţelegere, lucrurile nemaiputînd fi recunoscute azi fără re-cunoaşterea enormei influenţe a inconştientului în societate şi în cultură, cu atît mai puţin pentru fenomene considerate iraţionale, cum sînt ura şi violenţa.**** În cazul acestor teme, cel puţin, psihanaliştii şi intelectualii români s-au reunit pentru trei zile în cadrul Colocviului Internaţional de Psihanaliză care s-a desfăşurat recent la Bucureşti. O întîlnire în acelaşi spaţiu, chiar dacă nu întotdeauna şi în consens lexical. Dar utilă ambelor părţi. Psihanaliştilor le-a folosit şi vor integra întotdeauna discursul interdisciplinar, iar personalităţilor culturale prezente - deschiderea către semnificaţiile inconştientului. Au putut fi abordate astfel subiecte încă de mare actualitate, precum cazul Tanacu, ori aspecte ale traumelor trecutului comunist, nu mai puţin actuale, cercetătorii participanţi prezentînd o informaţie foarte densă şi de interes clinic (după această întîlnire, mie cel puţin mi-a devenit destul de limpede că psihanalizarea trecutului comunist este pentru moment terenul cel mai vast şi mai prielnic manevrelor comune ale psihanaliştilor şi intelectualilor nepsihanalişti). Mai importante şi mai interesante decît răspunsurile posibile au fost întrebările ridicate. S-au căutat nu concluzii, ci un început. Şi cred că el a fost găsit - ori cel puţin aproximat într-un mod practic şi convenabil.***** Este frapant cum informaţiile prezentate la atelierul despre comunism păreau deja instalate pe divan spre a fi psihanalizate. Nu, nu este impresia entuziastă a începătorului că totul poate fi analizat odată ce deţii cîteva concepte, fantasma prin care mai degrabă ne apărăm de ceea ce tocmai am descoperit în urma unei lecturi şi a unei intuiţii, misionarismul psihanalitic prin care îi rezistăm psihanalizei. Ci mai degrabă un acelaşi tip de cunoaştere obţinut însă pe diferite căi - aşa cum, la începuturile psihanalizei, se observase că un Arthur Schnitzler, de pildă, îl copiază ori chiar îl precede pe Freud în anumite certe privinţe. Conţinuturile inconştiente îşi află felurite căi de a ieşi la lumină, de a forţa cenzurile. Or, abundenţa şi diversitatea unor documentări - precum cele prezentate în cadrul atelierului de Irena Talaban, Ruxandra Cesereanu şi Ştefan Borbély, nu pot decît să anuleze caracterul parţial şi mutilarea informaţiei pe care o impune cenzura (în cazul dat, cel al comunismului, chiar într-un mod programatic) şi să fixeze setting-ul pentru o interpretare (cvasi)psihanalitică. Am putea spune că o astfel de recuperare totalizatoare a informaţiei, care dezvăluie neaşteptate conexiuni şi relaţii de supradeterminare altădată imposibil de detectat, este substitutul plauzibil al asociaţiilor libere de pe divan. Interpretarea psihanalitică înaintează de altfel, s-a spus, prin detaliu; iar adevărul psihanalitic este mai întîi de toate un adevăr de tip coerenţă, care se obţine prin completarea tuşă cu tuşă a unui tablou de ansamblu. Or, cine ştie să vadă detaliul din ansamblu şi ansamblul pentru detaliu înseamnă că a început deja să interpreteze psihanalitic.