De unde începe grămada?

Cu oricîtă bunăvoinţă am privi problema, e limpede că din redutabila tradiţie a stîngii n-a mai rămas decît o redutabilă grămadă de resturi. Unele dintre ele perfect utilizabile şi chiar extrem de populare, deşi - în comparaţie cu întregul originar, deci mitic, din care derivă - nu mai puţin resturi.În capul listei, feminismul. Privilegiul pe care i-l acordăm nu este, din partea noastră, un simplu gest de politeţe evident machistă: ar fi o periculoasă subevaluare a acestui curent să nu vedem că, potenţial, el poate mobiliza mai mult de jumătate din planetă. În fond, el este curentul stîngist în care supravieţuiesc şi mor mişcările ’68-iste. Dacă protestele din anii ’ 60-’70 deschiseseră pentru prima dată revendicărilor politice cîmpul culturii, feminismul mai face un pas, numai că, din păcate, închide uşa în spatele său. Cum terenul său de luptă nu mai e decît culturalul, radicalismul său poate fi perfect rezumat de ultima doleanţă pe care a formulat-o: cea de a dubla omuleţul în pantaloni de pe semafor cu o figură în fustă.La egalitate în radicalism şi popularitate e ecologismul. Aflat la limita dintre empirism şi divinaţie, muncă de teren şi profeţie, paseism şi fatalism, igienă obligatorie şi boemă hippie, ecologismul nu reţine din marxism decît o notă de subsol. Ceea ce-l face să fie mai alarmat de inegalitatea dintre oameni şi balene decît de aceea dintre clase, mai preocupat de dreptul la expresie al necuvîntătoarelor decît de estomparea acestui drept în democraţiile actuale. La limită, radicalismul său visează un capitalism în stil feng shui, plasat imperios sub imboldul revoluţionar "măcar să nu facem mizerie".O situaţie cu totul paradoxală este cea a political correctness-ului: deşi porneşte de la fapte incontestabile şi de la revendicări absolut legitime, modul în care le formalizează, dogmatismul şi rigiditatea sa îl fac antipatic pentru toată lumea. Crezînd că poate remedia o nedreptate istorică prin simpla ei răsturnare (aşa-numita discriminare pozitivă), radicalismul corectitudinii politice se dovedeşte a fi măsura exactă a neputinţei sale. Grija sa pentru identităţile locale victimare, departe de a fi o restrîngere sau o ameninţare la adresa pieţei planetare, îi oferă acesteia un colac de salvare, deschizîndu-i sfera inepuizabilă a comerţului cu specific cultural. Una peste alta, political correctness-ul şi celelalte politici identitare (feminismul, mişcarea gay etc.) nu sînt decît reversul prietenos al politicilor neoconservatoare: ceea ce într-o parte este demascat ca hărţuire şi intoleranţă, în cealaltă parte autorizează legalizarea torturii şi interceptarea convorbirilor private. De ambele părţi, aceeaşi obsesie securitară.Dar dacă toate aceste trei ramuri ale stîngii se află astăzi în plin avînt mediatic, ce-a mai rămas oare din vechiul trunchi ce le unea? Ce-a mai rămas din lupta de clasă, care trecea, pentru marxism, totodată drept motor al istoriei şi front al emancipării? Mai nimic. Cel puţin două calamităţi s-au abătut asupra acestui concept şi asupra rudelor sale apropiate: mai întîi, transformarea pe care au suferit-o partidele de stînga. Dacă vechile partide comuniste pretindeau a întrupa, în acelaşi timp, agentul revoluţionar şi drumul de urmat - aşadar teoria şi practica totodată -, actualele partide de stînga, copleşite de vină, au decis să renunţe la amîndouă şi să devină simple organisme birocratice, preferînd astfel să nu mai facă nimic, decît să facă numai boacăne. Nu întîmplător - aşa cum s-a văzut la ultimele alegeri din Franţa - stînga joacă mai nou rolul conservatorilor, lăsînd, paradoxal, dreptei vocaţia schimbării. Al doilea motiv derivă firesc din primul: ruptura dintre intelectuali şi proletariat. Pe de o parte, intelectualul a rămas cu "viziunea utopică", dar, lipsit de aderenţa la mase, a preferat să şi-o investească într-un înfloritor turism academic; de cealaltă parte, chestiunea muncitorească a devenit la fel de stringentă şi concretă ca o problemă de trigonometrie. Odată abandonat registrul marxist şi preluat discursul naţionalist, pare să admită doar două soluţii, deopotrivă de proaste: fie utopia desfiinţării graniţelor, fie liberalismul lui Sarkozy şi Le Pen: "la France, tu l’aime ou tu la quitte".Iată, deci, fragmentele împrăştiate care au mai rămas astăzi din stînga. Pot oare aceste fragmente să recompună un întreg? Şi de la cîte boabe de fasole reîncepe grămada? De la cît mai multe, e răspunsul lui Ernesto Laclau sau al lui Claude Lefort: soluţia lor constă într-un lanţ de echivalenţe care trebuie să ia naştere între aceste elemente disparate. Avantajul acestei soluţii e că recunoaşte pluralismul şi fragmentarea socială, lasă locul simbolic al puterii întotdeauna gol şi nu ancorează schimbarea în clasa privilegiată a proletariatului; dezavantajul este că soluţia aduce a Third Way.La celălalt pol, grămada începe de la zero, de la ceva mai puţin decît nimicul. După Wallerstein sau Toni Negri, ceea ce ne mai rămîne e o simplă speranţă, tipic marxistă: şi anume că sistemul capitalist îşi va da singur foc la valiză; şi că neoliberalismul, aparent înflorire a capitalismului, este deja manifestarea crizei sale sistemice. Avantajul acestei soluţii este, neîndoielnic, optimismul: istoria este de partea noastră şi noi nu trebuie decît să aşteptăm. Problema care mai rămîne este însă că simpla prăbuşire a capitalismului nu garantează deloc apariţia unei organizări mai juste: există întotdeauna riscul de a arunca din copaie, odată cu exploatatorii, şi principiile democratice pe care, cu greu, aceştia au ajuns să le accepte.Dar n-ar trebui să ne întristăm prea tare în urma acestui inventar al stîngii. Pentru că, cel puţin la noi, din stînga mai rămîne ceva: un subiect întotdeauna bun de dezbătut în reviste. La o lectură rapidă a titlurilor celor 4 (patru) dosare consacrate doar anul acesta stîngii, două trăsături comune se desprind: o mirare şi o decepţie sinceră a organizatorilor că totuşi, încă se mai poate vorbi despre stînga; şi o constrîngere impusă constant autorilor de a porni discuţia de la zero - ca şi cum stînga ar fi un subiect la fel de exotic şi ezoteric ca dromaderul african sau declinarea în sanscrită. Dar poate că e ceva justificat în toată această reţinere. Poate că, vorba aia, dacă doi oameni îţi spun că eşti beat înseamnă că vezi dublu. Poate că a fi de stînga astăzi înseamnă a fi un fel de dromader care vorbeşte în sanscrită.