Anul trecut am scris, tot pentru Dilema veche, un articol despre cum arată familia mea – mai bine zis, despre cum s-a destrămat şi apoi s-a reaşezat – în urma căruia am primit foarte multe mesaje; se pare că multe femei s-au recunoscut în experienţele mele, în lupta de a lua o asemenea decizie, în zbuciumul unui divorţ, negocierile de „împărţit copiii“ pe zile, ore şi săptămîni de vacanţă, strălucirea, dar şi suferinţele vieţii de „mamă singură“. Am fost impresionată de mesajele astea, dar şi cumva întristată, pentru că încă speram, în mod romantic, că fericirea există şi e după colţ. Însă colţul ăla devine tot mai îndepărtat, ca finalul unui basm care se lungeşte la nesfîrşit, pînă cînd îţi dai seama că e doar o iluzie care te face să mergi mai departe. Poveştile reale sînt mai degrabă ca în romanele sfîşietoare ale Zeruyei Shalev sau în cele destul de didactice ale lui Alain de Botton, în care cel mai bun lucru care i se poate întîmpla unui cuplu este acceptarea calmă, la capătul unor nenumărate încercări. 

Acum aproape patru ani, am inaugurat seria vacanţelor de vară împreună cu părinţii mei – îmi era destul de greu să plec doar eu cu doi copii încă mici, aşa că familia noastră înjumătăţită s-a completat de atunci cu cei doi bunici. La hotelul bulgăresc la care am stat, fetiţa mea s-a împrietenit cu o alta, venită tot din România. Într-o după-amiază leneveam pe un şezlong la piscină, iar ele se jucau pe margine, cu picioarele în apă. „A, ce tare că ai tăi sînt divorţaţi! Şi mami a mea ar vrea, da’ n-are permis de conducere“, a spus fetiţa numărul 2. „La noi, numai tati are permis şi-atunci, dacă ar divorţa, n-am mai putea să plecăm cu mașina în vacanță… “ A mea a stat cîteva momente pe gînduri şi-apoi a răspuns: „Păi da... Mami a mea are permis de conducere, poate să divorţeze.“ Un argument perfect valid, m-am gîndit, cît de simple par aceste decizii prin ochii copiilor. Habar n am ce s-a întîmplat cu fetiţa numărul 2 şi cu părinţii ei, dacă mama ei şi-a luat în cele din urmă permisul de conducere ca să poată divorţa. Poate că a fost doar o glumă copilărească, sau poate că nu... 

Am asistat apoi la numeroase alte discuţii între copii, pe marginea divorţurilor părinţilor, care ar putea figura cu succes într-o compilaţie de tipul „copiii spun lucruri trăsnite“. Fiică-mea întreabă constant alte mame dacă „au un iubit“. Vrea să afle cum stabilesc alţi „divorţaţi“ programul copiilor, dacă şi alţi copii se plimbă între două case şi două familii şi după ce algoritm îşi petrec vacanţele cu fiecare dintre părinţi. O enervează îngrozitor răspunsul standard „pentru că nu ne mai înţelegeam“, la întrebarea obsesivă „de ce aţi divorţat“, are nevoie de detalii şi motive concrete. Şi pun pariu că nu mai crede de mult în happy end-urile din poveşti cu „şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi“. Îmi imaginez conversaţiile pe care le vor avea copiii ăştia cînd se vor face mari şi vor ieşi la întîlniri: „Şi, tu cîţi ani aveai cînd au divorţat ai tăi?“ Mă întreb dacă se vor putea stabili într-un singur „acasă“ sau vor simţi săptămînal nevoia să-şi facă bagajele şi să plece către un celălalt „acasă“. Dacă faptul că au auzit mereu două variante de adevăr le va dezvolta gîndirea critică sau îi va confuza definitiv. Dacă vor fi dispuşi la vreun soi de compromis pentru a păstra o relaţie sau vor căuta întotdeauna fericirea individuală cu orice preţ. Dacă îşi vor lua modelul arhetipal de cuplu din altă parte (de la bunici, prieteni etc) sau îl vor păstra mereu în suflet pe cel la a cărui distrugere au asistat. 

Cînd eram mică şi aveam de făcut un desen cu tema „familia“, totul era invariabil simplu: mă desenam pe mine mică, înconjurată de doi zei atotputernici: mama şi tata. Uneori îi făceam şi vreunui căţel o favoare, dîndu-i rol de membru al familiei în desen. Frate-miu s-a născut prea tîrziu ca să l mai includ în vreo reprezentare artistică, aşa că am rămas pentru totdeauna cu amintirea desenelor de familie înfăţişînd trinitatea perfectă. Copiii mei, în schimb, şi-au dezvoltat un sistem de desene multiple: cînd se află „la mama“, în tabloul familiei apar şi cei doi bunici; cînd se află la tata, desenul include noii fraţi şi, probabil, noua soţie. Fiecare casă cu familia ei, formată din alți membri. Dar fiecare copil, oricît de mult s-ar fi adaptat noilor situaţii, tînjeşte în sufletul lui după trinitatea perfectă, în care există doar el singur şi are amîndoi părinţii numai pentru el.  

Adina Rosetti este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este Cartea Curajului (Curtea veche, 2016)

Foto: Flickr