Chefuri se mai făceau şi în vremea Epocii de Aur, dar erau, ca şi azi, ocazionale. Nu aveau, poate, anvergura lipsită de oprelişti a celor de acum, dar nu se poate spune că nu se puneau la cale. Şi chiar se executau. Cele de acasă, la prieteni, se numeau „ceaiuri“. Se făceau invitaţii, fiecare venea cu ceva, cu haleală, cu pileală, cu muzică. Ne distram şi noi mai cu perdea, mai fără balamuc, mai discret. Mi-aduc aminte că se mai şi dansa, dar, în mare parte, cu o berică în faţă sau cu un rom, anunţam politicos vecinii că va fi puţin deranj. Mai mult stăteam la palavre, eram cam nevorbiţi pe la serviciile noastre şi simţeam nevoia să ne descărcăm. Ştiam de „omul nou“, de „educaţia socialistă“, dar noi ne adunam să ne refulăm de inhibiţiile sistemului, să ne mai dăm drumul, să mai bîrfim, să mai spunem bancuri cu Bălălău (alias Ceauşescu) sau cu Bulă.

Odată, într-o noapte, era după ora 2, am plecat cu nevastă-mea de la un astfel de „priveghi“ ce avusese loc pe undeva pe la Gara de Nord. Cînd am ajuns la Coloane, am auzit în spatele nostru un „pssst!“ care s-a repetat imediat. Am întors capul şi am zărit prin noapte doi miliţieni care ne luaseră urma. S-au apropiat de noi şi, cînd au ajuns chiar în spatele nostru, au cerut să ne legitimăm. Cît eram de binedispuşi, ne-a luat un pic tremuriciul. Pe vremea aceea nu prea umblam cu buletinul la mine, iar treburi cu miliţia era nasol să ai. Am încercat să-i conving că, uite, tovarăşe, sînt cu soţia, uite, avem aceleaşi verighete. Pînă la urmă ne-au lăsat în pace, dar greu, cu multe argumente. Cînd i-am întrebat de ce ne-au oprit, ne-au explicat că pe la ora aceea cam ieşeau „fetiţele“ la agăţat (erau şi pe atunci, dar mai discrete). Am rămas uluiţi că am putut fi confundaţi cu aşa ceva şi ne-am grăbit cît am putut să ajungem acasă.

La cîrciumi ne vedeam seara, pe la Intim sau la Cina, la cîteva berici cu alune, iar duminica dimineaţa la Athénée Palace la un Dubonnet. Dacă stau acum să realizez ceea ce făceam, îmi dau seama că, prin prisma a ceea ce se face acum, era ceva cumplit de trist.

Pe loc repaus

Dar cel mai mişto era la petrecerile de după evenimente organizate de activişti, de 1 Mai, de 23 August. După „drepţi!“ urma „pe loc repaus!“, adică relaxarea de după ce tovarăşii ne „prăjiseră“ la foc mic şi după ce au scos din noi toată vlaga. Ne mai rămînea ceva şi pentru noi.

Prin anii ’80 (acea perioadă neagră) ne chemaseră să fim la ora 8 în faţă la Polivalentă, să formăm cooperativa „Alaiul“ pentru cei doi mari gigantici ai omenirii, El şi Ea. Era 6 Martie. Sărbătoarea, pentru cei mai tineri, era instaurarea primului regim comunist din istoria ţării, la 6 Martie 1945. Pe noi ne-au adunat la ora 8 şi ei au venit la 10. Vremea era rece, ne îmbrăcaserăm noi bine, dar tot ne-am încoţopenit de frig pînă am început să scandăm, să facem paradă de voci într-un singur glas, al oamenilor muncii, care sînt fericiţi să sărbătorească alături de aleşii naţiunii o dată atît de importantă. Totul se termină şi activistul-şef ne dă comanda: „Sînteţi liberi, dar să vă întoarceţi la lucru!“ Eram bocnă de frig şi simţeam chiar o imperioasă nevoie de încălzire. Ieşim din Parcul Tineretului şi ne îndreptăm cu grăbire pe Magistrală (actualul Bulevard Cantemir). Ajungem la o alimentară, în spatele unei centrale termice de cartier. Intrăm şi toţi ochii se concentrează spre o sticlă de coniac Drobeta (750 ml). Ieşim afară, în lateral. Acolo erau nişte bănci. Desfacem produsul şi începem să sorbim conţinutul şi să ni-l pasăm unul altuia cu o sete de neexplicat. Le spun celorlalţi, vreo patru amici, că poate ar fi bine să şi îngurgităm ceva. Intenţia mea a fost repede neluată în seamă, şi în circa cinci minute conţinutul acelei minunate sticle de Drobeta era supt.

Începusem, har Domnului, să ne încălzim. Tocmai atunci, mai pică un coleg care era chiar în cîmpul muncii, la centrala termică pomenită mai sus: „Ce faceţi, măi, aici? Beţi fără mine?“ Noi, mai entuziaşti, ne spunem că nu putem să îl scoatem din joc pe bietul nostru coleg. Unul dintre noi se duce în alimentară, cu banii adunaţi de la ceilalţi, şi vine pe dată cu o a doua sticlă de Drobeta. Eu le zic din nou de mîncare. Ei, nimic. Se desface a doua sticlă în cinstea colegului nostru. Evident că în zece minute se goleşte şi asta. Plecăm noi de acolo şi ne îndreptăm spre sediu, care era cam în spatele restaurantului Budapesta. Acolo, era o cîrciumă, la varice şi în aer liber. Cineva propune o bere. Toată lumea aprobă. Beau şi berea, dar în momentul acela am simţit că nu mă mai ascultă picioarele. Le zic că eu mă duc acasă, să mă scoată ei la serviciu. Trebuia să ajung la Piaţa Unirii, să iau tramvaiul 13 pentru a ajunge în Militari. Capul era perfect, dar picioarele... Ajung, nu ştiu cum, la cheiul Dîmboviţei, şi acolo erau nişte panouri de la construcţia metroului. Cînd cobor de pe un trotuar, nu ştiu cum calc, alunec, cad şi, cînd mă ridic, constat că talpa unei ghete era desprinsă şi se mai ţinea doar în călcîi. Alt efort imens de a-mi continua drumul pînă la Unirea. Era evident că nu voi putea, dar eu eram convins atunci că e posibil. M-am lipit de un panou şi încercam să-mi revin. Un miliţian din mijlocul intersecţiei sesizează starea mea de insecuritate după accidentul cu gheata şi se apropie de panou: „Vă simţiţi bine?“ Am răspuns destul de coerent: „Mă simt bine, mă simt bine, îmi revin!“ Apoi traversez la stop (capul era fresh, dar picioarele...) şi, abia tîrîindu-mă, ajung, cu chiu cu vai, în faţă la magazinul Unirea, unde pe atunci erau nişte bănci. Iată salvarea! Mă aşez acolo, pe o bancă. Tot ce-mi mai aduc aminte este că era plăcut şi bine, soarele de început de martie începuse să mă încălzească uşor. Cam aşa se desfăşurau petrecerile şi chefurile noastre în vremea Ceauşescului.

Ce noapte superbă, ce fete!

Aş mai pomeni discotecile de pe litoral. Într-o vară, am ajuns, în miez de noapte, înghesuiţi într-o Dacie ce mergea de la Constanţa în staţiunea Venus, la discoteca ACR Club. Acolo – un dezmăţ general. Toată lumea era pilită, fuma în draci şi făcea o hărmălaie de nedescris. De dansat nici vorbă, nu tu animatoare, nu tu nimic. Pe jos erau dispuse pneuri de maşină în care te puteai lăsa să zaci toată noaptea, dacă nu aveai chef să dansezi. Mi-am luat un pahar mare cu gin tonic şi probabil că am adormit în gaura pneului. M-au trezit colegii de chef pe la 5 dimineaţa şi am ieşit afară. Era o zi minunată de august. Soarele răsărise şi am stat acolo, la soare, în faţa discotecii, pînă a venit o Karosa şi ne-a luat, ducîndu-ne înapoi la Constanţa. Ce noapte superbă, ce fete, ce bar dichisit, ce soare, ce petrecere!

Anton Popescu este inginer şi poet.