Poate mai mult decît oricînd, spaţiul public a fost inundat, anul acesta, de o dezbatere extrem de vie pe tema datoriilor şi a creditelor. S-a vorbit şi s-a scris mult despre datoria publică a statelor lumii, mai cu seamă despre aceea a Greciei, despre problema datoriilor contractate de români la bănci în anii trecuţi şi despre proiectul legii falimentului personal. Provocaţi de această dezbatere, considerăm că o privire către trecutul mai îndepărtat al istoriei relaţiilor de credit poate fi un exerciţiu intelectual interesant. Aceasta pentru că, la fel ca noi, cei de astăzi, „strămoşii noştri“, nu dacii şi romanii, ci moldovenii, muntenii şi ardelenii, obişnuiau să ia bani cu împrumut, să cîrtească şi să strîmbe din nas atunci cînd venea timpul să-şi plătească datoriile.  
 
Dintotdeauna, în Ţările Române, negustorii banilor au fost străinii: greci, turci, evrei, armeni ş.a. Aceştia s-au instalat în oraşele moldoveneşti şi munteneşti în valuri succesive, începînd din secolul al XIV-lea. Primii au venit armenii şi s-au aşezat în Moldova, în timp ce grecii şi turcii şi-au făcut simţită prezenţa tot mai mult pe măsură ce Ţările Române s-au integrat în sistemul politico-economic şi cultural al Imperiului Otoman, proces care a început la mijlocul secolului al XVI-lea şi a durat mai bine de un veac şi jumătate. Ajungem, astfel, ca la mijlocul secolului al XVIII-lea să nu existe aşezare mai importantă din Moldova şi Valahia în care să nu fie negustori veniţi din Imperiul Otoman, dar în special greci şi turci. Aceştia acaparează întregul comerţ cu capitala imperială otomană şi practică pe scară largă cămătăria. Uşor-uşor, instituie împrumutul cămătăresc ca formă principală a operaţiunilor de credit. 
 
Raritatea banilor, dublată de o nevoie crescîndă de monedă în numerar, îl transformă pe cămătar într-un personaj-cheie în societate. Din aceleaşi motive, clienţii lor preferă să-şi achite datoriile în produse locale: miere, cereale, brînză, unt, turme etc., pe care le „arvunesc“ atunci cînd primesc banii. Zapisele de împrumut semnate de beizadea Ioniţă Cantemir conţin frecvent menţiuni că datoria va fi restituită în miere, preţul de vînzare al acesteia fiind cel de la recoltare. Astfel, cămătarul nu se poate ocupa exclusiv cu cămătăria, ci trebuie să se ocupe şi cu negustoria pentru a vinde produsele astfel obţinute şi pentru a-şi procura banii lichizi de care avea nevoie pentru a-şi continua afacerile. Cămătarul din Ţările Române era, aşadar, mai întîi comerciant al produselor locale şi abia după aceea cămătar. Concomitent, acesta comercializa produsele constantinopolitane cerute pe piaţa locală: articole de îmbrăcăminte şi orfevrărie, arme, hîrtie, produse alimentare (zahăr, cafea, citrice) etc. Acelaşi Ioniţă Cantemir solicită negustorilor turci, cu care colabora şi de la care împrumuta bani, să-i aducă de la ţarigrad fel de fel de produse (încălţări femeieşti, şaluri, caftane, işlice, un ceasornic ş.a.), pe care le achită, evident, tot cu miere. 
 
Indiferent cine erau şi cu ce se ocupau, înaintaşii noştri nu se fereau să dea şi să ia bani cu împrumut, cu sau fără dobîndă, după cum găseau şi după cum le era norocul. Împrumutul se practica pe scară largă, oricine se împrumuta de la oricine fără ca religia, rangul şi statutul social al creditorului să fie considerate bariere de netrecut. Boierii şi clericii nu aveau reţineri să se împrumute de la oamenii de rînd. O boieroaică de rangul întîi, precum Aniţa domniţa, fiica lui Antioh vodă Cantemir, nu se ruşinează să apeleze la dascălul copiilor săi, atunci cînd are nevoie de bani. Soţul acesteia, vistiernicul Toader Palade, apelează adesea la subordonaţii săi din Vistieria domnească, de la care împrumută, după împrejurare, sume mai mici sau mai mari, pentru nevoi zilnice, precum plata datoriilor pe care le făcuse la jocul de cărţi sau pentru a-şi cumpăra tutun, lulele şi alte mărunţişuri. De la unul dintre ei, cămăraşul Ştefan Bosie, acest boier obişnuia să împrumute sume considerabile, pe care i le restituia cu mare întîrziere. Nici feţele bisericeşti nu lipsesc de pe lista creditorilor, după cum nu lipsesc nici de pe aceea a datornicilor şi nu se sfiesc să se împrumute de la evrei şi de la turci. Pentru a-şi recupera banii, creditorii turci recurg adeseori la patriarhul ecumenic, pentru a obţine cărţi de blestem împotriva creştinilor rău-platnici.  
 
Odată contractate, creditele se restituiau mai greu decît astăzi, şi aceasta din pricina rarităţii banilor şi a termenelor scurte stabilite pentru scadenţă, maximum 12 luni, rareori mai mult, indiferent de cît de mare era suma împrumutată. Dobînda practicată, numită cămătărească sau neguţătorească, era de regulă de 20%, dar se întîmpla să fie mai mică sau mai mare în funcţie de cum reuşeau să se înţeleagă părţile. Uneori dobînzile ajungeau la cote oneroase, mergînd pînă la 120%. Dacă boierii reuşeau să-şi amortizeze creditele de la un an la altul cu mărfurile rezultate de pe imensele moşii pe care le aveau, oamenii de rînd, tîrgoveţii sau locuitorii satelor îşi pierdeau frecvent moşia părintească, bunurile zălogite sau chiar libertatea. Un boier înstărit ca Toader Palade trăieşte în permanenţă pe datorie, întrucît produsele de pe moşii abia amortizau creditele din anul precedent.  
 
Ca şi astăzi, şi atunci statul avea datorii uriaşe. La înscăunare, domnii Ţărilor Române se împrumutau de pe piaţa financiară stambuliotă cu sume considerabile. Adesea, creditorii ţarigrădeni ai domnilor erau extrem de obraznici şi de îndrăzneţi, încît îşi permiteau să vină la Iaşi sau Bucureşti şi să tulbure liniştea şi petrecerile distinşilor debitori. Nemulţumiţi că Ioan vodă Mavrocordat nu-şi achita datoriile pe care le avea, cîţiva creditori turci au dat buzna la Curte în timp ce domnul „petrecea la nunta unui mare boier“. Tulburarea pe care au provocat-o aceştia a stricat cheful invitaţilor, iar vodă, de ruşine, a părăsit nunta şi Curtea, refugiindu-se la una dintre mănăstirile din jurul Iaşiului. Mai abil, unul dintre predecesorii săi, Mihai vodă Racoviţă, a ştiut în permanenţă să şi-i apropie şi să-i ţină sub control pe negustorii turci aciuaţi în Moldova, ba chiar să-i înşele şi să-i stoarcă de bani fără scrupule.  
 
Începînd cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, domnii fac faţă tot mai greu exigenţelor financiare ale Porţii şi ajung să-i pună pe boieri şi pe clerici, de regulă scutiţi de dări, la împrumutare. Rareori aceste împrumuturi erau restituite în numerar, dar domnii căutau să-şi recompensenze binefăcătorii, oferindu-le în schimb danii din moşiile domneşti sau privilegii economice. Aşa dispare în Moldova imensul domeniu domnesc creat de Ştefan cel Mare. Instituţia împrumutei atinge apogeul în secolul al XVIII-lea, fanarioţii transformînd-o, dintr-un expedient, într-o pacoste pe capul boierimii, mănăstirilor şi negustorilor. Aproape toţi marii boieri aveau datorii contractate la cămătari din pricina împrumutei, datorii pe care cei mai mulţi dintre ei nu apucă să le achite în timpul vieţii. Unii dintre boieri au ajuns în pragul sărăciei din pricina acestor datorii. Este cazul vistiernicul Nicolae Başotă, năruit de împrumuturile pe care le-a contractat pentru Mihai Racoviţă. Cazul este interesant şi merită insistat asupra lui. Călugărit spre bătrîneţe, fostul vistiernic, ajuns ieromonahul Nicodim, rememorează în 1728 nenorocirea care s-a abătut pe capul său: „fiindu Vistiernicu Mare la a doua domnie a Mării Sale lui Mihai vodă  de-am cheltuit mai mult de 7000 galbeni bani vechi, în trebile ţărăi şi a Vistierii, precum arată socoteala şi cu iscălitura Mării Sale lui Mihai vodă şi nici un ban nu mi s-a orînduit, şi, din furtuna ce-au dat piste mine, mi s-au stîns casa, că, după mazilie Mării Sale lui Mihai vodă, au venit Măria Sa Nicolae vodă domn şi m-au dat în mîna datornicilor (sic!), şi m-au pus la închisoare, de am şezut un an închis şi au mers datornicii (sic!) cu oamenii domneşti, şi, ce-au găsit la casa mea, au luat tot şi fără de preţ, cît am fost rămas de n-aveam putere să-mi chivernisesc viaţa din zi în zi, şi încă şi datorie au rămas neplătită pe la unii şi alţii“.  
 
Creditorul nu s-a bucurat nicicînd de admiraţia şi încrederea celor din jur, cu atît mai puţin a celor care le datorau ceva. Dacă pe timp de pace exista un relativ echilibru social, cămătarii fiind protejaţi de domn şi de trimişii acestuia în ţinuturi/judeţe, în schimb, cînd situaţia scăpa de sub control, aceştia deveneau victimele predilecte ale bandelor de prădători. Prin comportamentul lor brutal şi arogant, cămătarii turci au atras în mod special ura localnicilor, care ori de cîte ori aveau ocazia îi tratau în consecinţă. Bandele de rocoşălnici ale stolnicului Vasile Ceaurul „prădau pe negustorii de la Roman şi de la Adjud şi, unde auzeau că sînt turci, mergeau de-i luau robi şi le jefuiau avutul“. Aproape întotdeauna, domnii şi marii boieri nu au văzut cu ochi buni tendinţa cămătarilor şi a negustorilor de a căuta protecţia marilor puteri vecine, în dorinţa naturală de a se pune la adăpost de abuzurile autorităţilor locale, care chiar şi aşa nu lipseau. Totuşi, exceptînd unele neînţelegeri, toţi cei care aveau avere şi, evident, bani erau mînă în mînă cu Puterea, pe care o stipendiau şi asupra căreia aveau o influenţă covîrşitoare.  
 
Deşi vremurile s-au schimbat mult în ultimele două veacuri, între practicile de putere de atunci şi cele de astăzi există unele asemănări izbitoare. Mă întreb dacă nu cumva chiar şi împrumuta are un echivalent în zilele noastre.  
 
Mihai Mîrza este angajat al Arhivelor Naţionale, Serviciul Judeţean Iaşi.