Cuvîntul „frivolitate“ vine de la verbul latinesc friare, care înseamnă a fărîmița. El implică deci ideea de friabilitate, delicatețe, ușurătate (se aplică de altfel și unui anumit soi de dantelă). Despicarea firului în patru, spiritul de disociere și analiză, simțul nuanțelor, subtilitatea, cazuistica, dialectica sînt, așadar, strict vorbind, lucruri frivole. Filosofia este frivolitatea însăși și nimeni n-a ilustrat-o ca atare mai bine decît Socrate. Dacă socotim, însă, așa cum același Socrate o demonstrează de atîtea ori și în atîtea feluri, trăgînd în cele din urmă consecința supremă a convingerii lui, că numai filosofia dă sens și valoare vieții, ajungem să spunem că unde nu e frivolitate nu e nici spirit (luînd termenul acesta pe toată scara accepțiilor lui), deci nici artă și nici curată virtute.

Sofiștii (dintre care cel mai ilustru a fost tot Socrate) au reprezentat o superbă școală a frivolității care și-a pus pecetea pe toată civilizația grecească. Geometria, metafizica și tragedia sînt produsele frivolității – fără de care nu există grație și nici stil, condiții prealabile ale măreției. Urmașii sofiștilor, de la teologi și scolastici pînă la filosofii libertini din veacul al XVIII-lea, au dus mai departe frivolitatea spiritului în variantele stilistice pe care le cunoștea istoria civilizației.

Cînd filosofia a devenit o treabă serioasă făcută de niște funcționari specializați („meinem Amte gemass“, zicea Hegel), filosofi la ore fixe, au dispărut și stilul, și grația, și măiestria. Cu ei a apărut filistinismul cultural pe care îl denunța Nietzsche, al cărui principal merit a fost acela de a restaura în filosofie drepturile frivolității și Tragediei. De aici atacurile lui, nu rareori nedrepte, contra a ceea ce numea el „die Hegelei“, contra universitarilor și pontifilor, și marea lui prețuire pentru produsele civilizației franțuzești, de la gastronomie și parfumuri pînă la marii moraliști și la eroii Frondei și Revoluției.

Gravitatea filistină și pedantă înlocuiește frivolitatea (care implică risc și aventură) cu futilitatea, care e cazanieră și inofensivă. Futile sînt toate bibliografiile care statornicesc locuri comune sau descoperiri anodine, futile sînt toate formele de „filatelie“ științifică, după cum futilă este în societate și în viață grija de a‑și vădi cu ostentație importanța sau opulența, emulație pustiitoare și vană.

Frivolitatea este dandysm, adică presupune o etică, deci o axiologie, ca la filosoful Socrate, la înțeleptul Diogene și – chiar de alt soi – la frumosul Alcibiade sau la norocosul Aristip. 

(Alexandru Paleologu, Bunul-simț ca paradox, Editura Cartea Românească, 2005)