Despre istorie şi trecut

Distribuie cu:

Aparut in Dilema veche, nr. 729, 8-14 februarie 2018

Într-o scrisoare adresată lui Vasile Alecsandri, Ion Ghica, om politic cunoscut şi scriitor excepţional, rememorează trecutul neamului său prin vorbele Elencăi Dudescu, mătuşa cu „sipeturile pline cu sinéturi“: „Vino să te sărut, evghenísul mamei, că eu cînd mă gîndesc la evghnía familiei noastre, uite îmi vine ameţială. Noi cu toţi boierii cei mari sîntem rude, şi cu Cîndeştii, şi cu Bărcăneştii, şi cu Cîmpinenii, şi cu Filipeştii, şi cu Cantemireştii, şi chiar cu Maria Tereza“. Într-o singură frază, bătrîna cucoană rezumă istoria unor importante neamuri boiereşti de-a lungul mai multor veacuri. Cu Elenca Dudescu şi Ion Ghica ne aflăm în secolul al XIX-lea, un secol atît de obsedat de trecut şi de istorie. Acum, marile familii boiereşti încep să scotocească prin sipete după sineturi, desenînd arbori genealogici ce prind între ramurile lor marile personalităţile ale istoriei. Dudeştii visează la Maria Tereza, Văcăreştii se coboară pînă la Negru vodă, Sturdzeştii şi-l arogă pe Vlad Dracul, se leagă de conţii Turzo, şi lista rămîne deschisă. Pentru astfel de construcţii genealogice şi identitare, boierii fac recurs la istorie, cercetînd amănunţit arhivele familiilor, alergînd după diplome şi dovezi, investind bani şi energie, scuturînd bine trecutul de orice informaţie. Unii reuşesc să se aleagă cu o carte a familiei, alţii şi o construiesc pe nisipurile mişcătoare ale trecutului îndepărtat, ascuns în negura istoriei. De pildă, Elena, născută Ghica şi căsătorită cu Alecu Sturdza, s-a străduit să demonstreze tuturor descendența familiei din rîndul marilor domni ai ţărilor române, coborîndu-se pînă la Vlad Dracul, şi înrudindu-se cu conţii Turzo, de origine maghiară. N-a precupeţit nici un efort uman şi financiar, alcătuind comisii, alergînd la curtea de la Viena pentru a valida fabuloasa şi falsa genealogie. Dar dacă în Moldova lucrurile au mers bine, şi chiar Mihai vodă Sturdza s-a lăsat păcălit de autenticitatea zapisului ce lega neamul Sturdzeştilor de Vlad vodă Dracul, dacă Adunarea Obştească validează un fals fără să bănuiască nimic, dat fiind că arhivele, la vremurile acelea, se aflau atît de departe, la Viena cucoana dă piept cu o realitate documentară care îi spulberă orice fum. Turzo n-ajunsese să-i cunoască pe Sturdzeşti nicioadată. Şi, totuşi, cucoana nu se dă bătută, semnînd pînă la moarte Elena Sturdza-Turzo. De altminteri, în saloanele ei se ţes intrigile politice şi se întîlnesc opozanţii Puterii.

Tot acum, Ştefan cel Mare este scos de prin cotloanele istoriei; oameni politici, istorici, pictori, oameni de litere pun temelia unui mit. Postelnicul Manolache Drăghici, cel pe care îl cunoaşteţi pentru Reţetele cercate, scrie în cronica sa, Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani, următoarele: „s-au pierdut gloria şi fericirea Moldovei, măcinîndu-se puţin cîte puţin de zavistii, de cînd au murit Ştefan cel Mare“. Mitul unui epoci de aur a Moldovei în domnia lui Ştefan cel Mare este propagat cu maximă intensitate pe vremea lui Mihail vodă Sturdza (1834 1849), care avea nevoie să se identifice cu o figură legendară a istoriei. Gheorghe Asachi regizează din umbră imaginea domnului „erou“, oferind mici povestioare, poezii, legende, tablouri despre „eroul“ care ar fi adus belşug şi pace, aşa cum promitea să aducă şi noul domnitor Mihail Sturdza. Ştefan cel Mare nu este ales întîmplător de domnul ce se vedea salvatorul Moldovei regulamentare; cunoscut în rîndul poporului, ctitor de biserici şi „temerar“ apărător al creştinilor, Ştefan cel Mare este invocat în contextul unei nevoi acute de pacificare socială. Bineînţeles că informaţia istorică este lacunară, că din istorie au fost reţinute doar acele informaţii care serveau construirii mitului, că portretul domnului a fost „recompus“ pentru a servi unui scop.

Acelaşi lucru se va întîmpla cu un alt „mare“ domn, dar de data aceasta în Ţara Românească, unde Nicolae Bălcescu lucreză la idea unirii, recompunînd mitul lui Mihai Viteazul, un foarte talentat strateg şi militar plecat la război din nevoia de a-şi hrăni armata de mercenari. Cum am spus, secolul al XIX-lea are acută nevoie de astfel de trimiteri la istorie pentru a construi şi legitima naţiunea.

Dar ce se întîmplă oare într-o epocă mai veche? Îşi cunosc românii istoria? Nici mai mult, nici mai puţin decît alte alţii. Cea mai simplă formă de cunoaştere are loc cu ajutorul legendelor şi poeziilor populare prin intermediul cărora circulă o serie de povestioare despre domni şi faptele lor de vitejie, despre moartea lor eroică (cum este cazul lui Constantin Brâncoveanu sau Grigore Ghica III), despre haiduci sau boieri mărinimoşi şi iubitori de ţară. De cele mai multe ori, aceste figuri sînt evocate grandios, golite de orice informaţie istorică, aşa cum ar trebui să fie, de altminteri.

Am în minte doar legendele mirifice cu haiducii generoşi împărţind prăzile furate de la cei bogaţi celor săraci. În absenţa unei analize temeinice (ca să nu mă folosesc de termenul „istorie“) asupra acestui fenomen, credem şi astăzi în această legendă atît de frumoasă; realitatea însă (sau istoria) este cu totul diferită; haiducii trecutului furau şi de la bogaţi, şi de la săraci, şi împărţeau prada doar cu aceia care le erau „complici“, construind pe drumul tîlhăriilor o reţea care să le asigure reuşita acţiunilor viitoare. Documentele arată că pradă acestor tîlhării cad deseori şi cei săraci, aflaţi din întîmplările sorţii pe drumurile lor, astfel încît avutul lor este furat, membrii familiilor schingiuiţi, femeile violate etc. „Tata era boiernaşi pus asupra aurarilor, de strîngea birul, cîte 1 dramu auru nelucratu. Hoţii din Olt l au păzitu, toamna cînd au dusu biru. Jianu cu tovarăşii lui, hoţul cel mari, l-au omorîtu şi au luatu o pereche de dăsagi cu auru. Mama s-au bolnăvit şi au muritu“, rememoreză Păuna destinul tragic care a lăsat-o orfană la doar 10 ani. Autorul este cunoscutul haiduc Iancu Jianu, descris romantic şi afectiv de către Ion Ghica. Povestea Păunei a rămas ascunsă printre multe alte hîrtii ale trecutului. Chipul „blajinului“ Jianu, salvat de la spînzurătoare de o fecioară, a făcut „istorie“. Aşadar, altele trebuie să fi fost mecanismele care să-i fi făcut pe cei săraci şi ticăloşi (cu sensul epocii, de sărmani) să creadă în figura haiducului „salvator“, să-i deschidă larg uşa casei, să-l ascundă de autorităţi, să-l hrănească şi mai ales să-l ajute în ascensiunea sa, propagîndu-i mitul.

Istoria şi trecutul sînt idealizate prin această formă de cunoaştere primară. Nicăieri nu poate fi mai bine decît într-un trecut pe care nu-l cunoşti. „Ştefan-vodă cel Bun multe războaie au bătut. Şi aşa se aude din oamenii vechi şi bătrîni, că, cîte războaie au bătut, atîtea mănăstiri cu biserici au făcut“, scrie Ioan Neculce în cunoscuta O samă de cuvinte. Depozitarii trecutului sînt „oamenii vechi şi bătrîni“ şi aşa va fi pînă tîrziu în societatea românească, încă majoritar analfabetă la sfîrşitul Primului Război Mondial. Istoriile lor despre trecut trebuie să fi fost urmate de o „morală“, de o „învăţătură“ care să fi captat atenţia auditoriului. În acelaşi timp, poveştile despre trecut trebuiau să transmită un conţinut simplu, atrăgător, uşor de înţeles pentru cît mai mulţi. Cam tot aşa funcţionează cunoaşterea trecutului şi scrierea istoriei şi astăzi: avem încă o istorie dominată de mituri frumoase şi de eroi generoşi. Bineînţeles că s-au făcut progrese în cercetarea trecutului, dar stăm atît de prost la „diseminarea“ acestei cercetări şi mai ales nu sîntem (încă?) pregătiţi să acceptăm că poate fi şi altfel decît o regăsim în manualele clişeelor de tot felul. Cîtă indignare a stîrnit filmul Aferim!, care nu este, pînă la urmă, decît o altă poveste despre trecut.

Continuăm să ne căinăm soarta cu versurile populare de pe la 1770, cu „Săracă Ţară Românească / Cine întîiu să te jălească“, şi ne îmbărbătăm amarnic gîndind ce fapte de vitejie am fi putut face noi, românii, dacă istoria şi geografia nu ne-ar fi aşezat la răscrucea imperiilor.

Constanța Vintilă-Ghițulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească, 1750-1860, Editura Humanitas, 2015.

Adevarul.ro