Într-o scrisoare adresată lui Vasile Alecsandri, Ion Ghica, om politic cunoscut ÅŸi scriitor excepÅ£ional, rememorează trecutul neamului său prin vorbele Elencăi Dudescu, mătuÅŸa cu „sipeturile pline cu sinéturi“: „Vino să te sărut, evghenísul mamei, că eu cînd mă gîndesc la evghnía familiei noastre, uite îmi vine ameÅ£ială. Noi cu toÅ£i boierii cei mari sîntem rude, ÅŸi cu CîndeÅŸtii, ÅŸi cu BărcăneÅŸtii, ÅŸi cu Cîmpinenii, ÅŸi cu FilipeÅŸtii, ÅŸi cu CantemireÅŸtii, ÅŸi chiar cu Maria Tereza“. Într-o singură frază, bătrîna cucoană rezumă istoria unor importante neamuri boiereÅŸti de-a lungul mai multor veacuri. Cu Elenca Dudescu ÅŸi Ion Ghica ne aflăm în secolul al XIX-lea, un secol atît de obsedat de trecut ÅŸi de istorie. Acum, marile familii boiereÅŸti încep să scotocească prin sipete după sineturi, desenînd arbori genealogici ce prind între ramurile lor marile personalităţile ale istoriei. DudeÅŸtii visează la Maria Tereza, VăcăreÅŸtii se coboară pînă la Negru vodă, SturdzeÅŸtii ÅŸi-l arogă pe Vlad Dracul, se leagă de conÅ£ii Turzo, ÅŸi lista rămîne deschisă. Pentru astfel de construcÅ£ii genealogice ÅŸi identitare, boierii fac recurs la istorie, cercetînd amănunÅ£it arhivele familiilor, alergînd după diplome ÅŸi dovezi, investind bani ÅŸi energie, scuturînd bine trecutul de orice informaÅ£ie. Unii reuÅŸesc să se aleagă cu o carte a familiei, alÅ£ii ÅŸi o construiesc pe nisipurile miÅŸcătoare ale trecutului îndepărtat, ascuns în negura istoriei. De pildă, Elena, născută Ghica ÅŸi căsătorită cu Alecu Sturdza, s-a străduit să demonstreze tuturor descendenÈ›a familiei din rîndul marilor domni ai ţărilor române, coborîndu-se pînă la Vlad Dracul, ÅŸi înrudindu-se cu conÅ£ii Turzo, de origine maghiară. N-a precupeÅ£it nici un efort uman ÅŸi financiar, alcătuind comisii, alergînd la curtea de la Viena pentru a valida fabuloasa ÅŸi falsa genealogie. Dar dacă în Moldova lucrurile au mers bine, ÅŸi chiar Mihai vodă Sturdza s-a lăsat păcălit de autenticitatea zapisului ce lega neamul SturdzeÅŸtilor de Vlad vodă Dracul, dacă Adunarea ObÅŸtească validează un fals fără să bănuiască nimic, dat fiind că arhivele, la vremurile acelea, se aflau atît de departe, la Viena cucoana dă piept cu o realitate documentară care îi spulberă orice fum. Turzo n-ajunsese să-i cunoască pe SturdzeÅŸti nicioadată. Åži, totuÅŸi, cucoana nu se dă bătută, semnînd pînă la moarte Elena Sturdza-Turzo. De altminteri, în saloanele ei se Å£es intrigile politice ÅŸi se întîlnesc opozanÅ£ii Puterii.
Tot acum, Åžtefan cel Mare este scos de prin cotloanele istoriei; oameni politici, istorici, pictori, oameni de litere pun temelia unui mit. Postelnicul Manolache Drăghici, cel pe care îl cunoaÅŸteÅ£i pentru ReÅ£etele cercate, scrie în cronica sa, Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani, următoarele: „s-au pierdut gloria ÅŸi fericirea Moldovei, măcinîndu-se puÅ£in cîte puÅ£in de zavistii, de cînd au murit Åžtefan cel Mare“. Mitul unui epoci de aur a Moldovei în domnia lui Åžtefan cel Mare este propagat cu maximă intensitate pe vremea lui Mihail vodă Sturdza (1834 1849), care avea nevoie să se identifice cu o figură legendară a istoriei. Gheorghe Asachi regizează din umbră imaginea domnului „erou“, oferind mici povestioare, poezii, legende, tablouri despre „eroul“ care ar fi adus belÅŸug ÅŸi pace, aÅŸa cum promitea să aducă ÅŸi noul domnitor Mihail Sturdza. Åžtefan cel Mare nu este ales întîmplător de domnul ce se vedea salvatorul Moldovei regulamentare; cunoscut în rîndul poporului, ctitor de biserici ÅŸi „temerar“ apărător al creÅŸtinilor, Åžtefan cel Mare este invocat în contextul unei nevoi acute de pacificare socială. BineînÅ£eles că informaÅ£ia istorică este lacunară, că din istorie au fost reÅ£inute doar acele informaÅ£ii care serveau construirii mitului, că portretul domnului a fost „recompus“ pentru a servi unui scop.
AcelaÅŸi lucru se va întîmpla cu un alt „mare“ domn, dar de data aceasta în Å¢ara Românească, unde Nicolae Bălcescu lucreză la idea unirii, recompunînd mitul lui Mihai Viteazul, un foarte talentat strateg ÅŸi militar plecat la război din nevoia de a-ÅŸi hrăni armata de mercenari. Cum am spus, secolul al XIX-lea are acută nevoie de astfel de trimiteri la istorie pentru a construi ÅŸi legitima naÅ£iunea.
Dar ce se întîmplă oare într-o epocă mai veche? ÎÅŸi cunosc românii istoria? Nici mai mult, nici mai puÅ£in decît alte alÅ£ii. Cea mai simplă formă de cunoaÅŸtere are loc cu ajutorul legendelor ÅŸi poeziilor populare prin intermediul cărora circulă o serie de povestioare despre domni ÅŸi faptele lor de vitejie, despre moartea lor eroică (cum este cazul lui Constantin Brâncoveanu sau Grigore Ghica III), despre haiduci sau boieri mărinimoÅŸi ÅŸi iubitori de Å£ară. De cele mai multe ori, aceste figuri sînt evocate grandios, golite de orice informaÅ£ie istorică, aÅŸa cum ar trebui să fie, de altminteri.
Am în minte doar legendele mirifice cu haiducii generoÅŸi împărÅ£ind prăzile furate de la cei bogaÅ£i celor săraci. În absenÅ£a unei analize temeinice (ca să nu mă folosesc de termenul „istorie“) asupra acestui fenomen, credem ÅŸi astăzi în această legendă atît de frumoasă; realitatea însă (sau istoria) este cu totul diferită; haiducii trecutului furau ÅŸi de la bogaÅ£i, ÅŸi de la săraci, ÅŸi împărÅ£eau prada doar cu aceia care le erau „complici“, construind pe drumul tîlhăriilor o reÅ£ea care să le asigure reuÅŸita acÅ£iunilor viitoare. Documentele arată că pradă acestor tîlhării cad deseori ÅŸi cei săraci, aflaÅ£i din întîmplările sorÅ£ii pe drumurile lor, astfel încît avutul lor este furat, membrii familiilor schingiuiÅ£i, femeile violate etc. „Tata era boiernaÅŸi pus asupra aurarilor, de strîngea birul, cîte 1 dramu auru nelucratu. HoÅ£ii din Olt l au păzitu, toamna cînd au dusu biru. Jianu cu tovarăşii lui, hoÅ£ul cel mari, l-au omorîtu ÅŸi au luatu o pereche de dăsagi cu auru. Mama s-au bolnăvit ÅŸi au muritu“, rememoreză Păuna destinul tragic care a lăsat-o orfană la doar 10 ani. Autorul este cunoscutul haiduc Iancu Jianu, descris romantic ÅŸi afectiv de către Ion Ghica. Povestea Păunei a rămas ascunsă printre multe alte hîrtii ale trecutului. Chipul „blajinului“ Jianu, salvat de la spînzurătoare de o fecioară, a făcut „istorie“. AÅŸadar, altele trebuie să fi fost mecanismele care să-i fi făcut pe cei săraci ÅŸi ticăloÅŸi (cu sensul epocii, de sărmani) să creadă în figura haiducului „salvator“, să-i deschidă larg uÅŸa casei, să-l ascundă de autorităţi, să-l hrănească ÅŸi mai ales să-l ajute în ascensiunea sa, propagîndu-i mitul.
Istoria ÅŸi trecutul sînt idealizate prin această formă de cunoaÅŸtere primară. Nicăieri nu poate fi mai bine decît într-un trecut pe care nu-l cunoÅŸti. „Åžtefan-vodă cel Bun multe războaie au bătut. Åži aÅŸa se aude din oamenii vechi ÅŸi bătrîni, că, cîte războaie au bătut, atîtea mănăstiri cu biserici au făcut“, scrie Ioan Neculce în cunoscuta O samă de cuvinte. Depozitarii trecutului sînt „oamenii vechi ÅŸi bătrîni“ ÅŸi aÅŸa va fi pînă tîrziu în societatea românească, încă majoritar analfabetă la sfîrÅŸitul Primului Război Mondial. Istoriile lor despre trecut trebuie să fi fost urmate de o „morală“, de o „învăţătură“ care să fi captat atenÅ£ia auditoriului. În acelaÅŸi timp, poveÅŸtile despre trecut trebuiau să transmită un conÅ£inut simplu, atrăgător, uÅŸor de înÅ£eles pentru cît mai mulÅ£i. Cam tot aÅŸa funcÅ£ionează cunoaÅŸterea trecutului ÅŸi scrierea istoriei ÅŸi astăzi: avem încă o istorie dominată de mituri frumoase ÅŸi de eroi generoÅŸi. BineînÅ£eles că s-au făcut progrese în cercetarea trecutului, dar stăm atît de prost la „diseminarea“ acestei cercetări ÅŸi mai ales nu sîntem (încă?) pregătiÅ£i să acceptăm că poate fi ÅŸi altfel decît o regăsim în manualele cliÅŸeelor de tot felul. Cîtă indignare a stîrnit filmul Aferim!, care nu este, pînă la urmă, decît o altă poveste despre trecut.
Continuăm să ne căinăm soarta cu versurile populare de pe la 1770, cu „Săracă Å¢ară Românească / Cine întîiu să te jălească“, ÅŸi ne îmbărbătăm amarnic gîndind ce fapte de vitejie am fi putut face noi, românii, dacă istoria ÅŸi geografia nu ne-ar fi aÅŸezat la răscrucea imperiilor.
ConstanÈ›a Vintilă-GhiÈ›ulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Patimă È™i desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieÈ›ii cotidiene în societatea românească, 1750-1860, Editura Humanitas, 2015.