Să creștem mici (Editura Arthur, 2014) este o carte care se adresează în același timp copiilor și adulților. În carte, descoperim omarita sau boala crescutului în exces. Care sînt simptomele acestei ­boli inventate? Și de ce copiii n-ar trebui să crească prea mult?

Eu zic că nu am inventat o boală, ci doar am dat nume unor simptome tot mai des întîlnite în jurul meu – acreală, nervozitate, neatenţie civică, conformism, binging nelimitat – că tot sîntem asediaţi cu reclama asta. Nici măcar nu pot spune că am descoperit eu omarita. În fond, Oskar, personaj celebru din Toba de tinichea a lui Günter Grass, s-a revoltat mult înaintea mea, oprindu-se din creştere ca semn de protest faţă de lumea adulţilor. Cred că revolta lui era legată exact de omari. I am numit omari pe acei oameni care dau semne vizibile că au pierdut orice contact cu copilul din ei, au crescut (nu în înălţime) peste măsură. Mă îngrozeşte ideea de a fi înconjurată doar de adulţi încruntaţi, scorţoşi, preocupaţi doar de a avea, nu şi de a fi, neglijenţi cu semenii, cu natura, cu înlăuntrul lor. Pentru mine, a fi ocupat tot timpul, a nu zîmbi, a nu te uita în ochii celuilalt cînd vorbeşti cu el sau a avea doar certitudini despre orice sînt semne de creştere periculoasă. Uitaţi-vă bine în jur şi o să vedeţi că sînt mulţi. M am gîndit că cei mici sînt cei mai în măsură să facă ceva pentru a stopa, sau măcar a încetini crescutul prea mare la adulţii din jurul lor – părinţii, rudele, profesorii, vecinii, vedetele de tinichea de prin media. În fond, de asta depinde calitatea vieţii lor de mîine.

Sînteți sociolog, iar cartea este scrisă și din această perspectivă. Ați împărțit adulții în mai multe categorii, în funcție și de cît de mult sînt predispuși la omarită. Puteți numi cîteva dintre ele? Dvs. cărei categorii îi aparțineți?

Copiii de azi sînt informaţi şi interesaţi de dinamica socială, de cum funcţionează lumea asta largă în care trăiesc. Se poate uşor vorbi cu ei despre nevoia de etichete sociale, despre manipulare, mentalitate de turmă, activism social sau chiar feminism, aşa cum am încercat în carte. M am jucat cu tipologii umane. Dincolo de omari, am mai găsit fel de fel de oameni. Pufoşii ar fi cei care merg la Festivalul de la Gărîna, au flori şi animale de casă şi preferă blugii. Avuţii sînt, desigur, cei obsedaţi de bunuri, etichetele de pe haine şi cifrele din conturi. Ofuscaţii sînt oamenii frustraţi, cei care una au vrut în viaţă, şi alta au reuşit să facă. Oamenii codiţă sau paraziţii ar fi cei care trăiesc de pe urma altora. Plutitorii – de obicei artiştii – sînt cei cu capul în nori, iar comunii sînt oamenii medie, cei despre care se spune în sondaje că au în medie un nivel bun de trai. Nu aş asocia însă strict – ca la previziunile zodiacale, o anume categorie cu o anume profesie sau rol social. Sînt şi ingineri plutitori, aşa cum sînt şi scriitori avuţi sau profesori şi doctori ofuscaţi sau comuni. Bunicii nu prea devin omari, în schimb politicienii sînt în mare parte bolnavi de omarită cronică. Cît despre mine, aş zice că sînt o plutitoare ofuscată şi pufoasă, în acelaşi timp.

Cum se poate lupta împotriva omaritei? Și de ce ar fi bine ca părinții să citească această carte împreună cu copiii lor?

Eu am oferit teste de evaluare a gradului de omarită şi exerciţii de făcut haz de necaz, şi am propus promovarea ţinutului de mînă la părinţi, reciclarea gîndurilor negre, cură de amintiri din copilărie, psihoterapie pentru bile leneşe, terapie cu citate. Copiii şi adulţii care au citit cartea au venit cu multe alte idei: nelunea (să fie scoasă lunea din săptămînă), consumul de gume Turbo pe post de pastile contra omaritei, cursuri de viaţă fericită sau de făcut baloane de săpun în loc de ore de matematică sau fizică. Subtitlul cărţii spune clar: „carte pentru cei mici care trebuie neapărat citită de cei mari“. Parafrazînd o vorbă a lui Picasso, „durează mult pînă (re)­devii tînăr.“ Adulţii trebuie, cu răbdare, să practice zi de zi exerciţii de crescut mic, personalizate sau de grup. Pentru părinţi e mai uşor, căci au alături nişte… „bune practici“ – asta ca să folosesc un vocabular omaristic. Copiii sînt însă în pericol de contaminare cu acreală, cinism şi lipsă de chef de viaţă, de la părinţii de lîngă ei.

V-ați întîlnit cu copii din diferite școli, ați făcut împreună ateliere creative, pornind de la carte. Ce perspective au copiii în ceea ce privește viitorul lor? Și ce le reproșează adulţilor?

Tocmai am fost la o inspecţie de grad unde, la o lecţie de educaţie civică, rugaţi de profesoară să dea exemple de pro­prie­tăţi pe care le deţin părinţii, elevii au pus copiii alături de maşini şi case. Deci se consideră proprietatea părinţilor. Aici poate fi o problemă. Îi cam tratăm pe cei mici ca pe nişte investiţii de viitor, prin care ne realizăm visele curmate, ne arătăm de fapt noi prin ei lumii, modelîndu-i după reţeta noastră imbatabilă de succes. Ar trebui să reflectăm mai atent la schimbările din jur. Copiii de azi îşi vor proiecta un altfel de viitor şi, implicit, de viaţă. Vor trăi mult mai mult, deci viaţa lor va fi diferit structurată comparativ cu a noastră – alte etape, nevoi, aspiraţii, abilităţi, repere morale. Mulţi îşi vor prelungi copilăritul, vor amîna intrarea pe piaţa muncii pentru că oricum vor munci mult mai mult timp decît noi, vor decala momentul căsătoriei (dacă vor mai apela la ea) sau asumarea rolului de părinte, vor face multe schimbări neaşteptate de carieră, CV-urile clasice vor conta mai puţin decît reputaţia construită pe reţelele de socializare. Deci, sînt alte vremuri pentru care planurile noastre bine intenţionate nu se mai potrivesc. Copiii cititori ai cărţii au pomenit cel mai des ca reproşuri faţă de adulţi pisălogeala, hainele demodate, plecatul în străinătate, lipsa de timp pentru ei, ideile fixe (de tip „Pune ceva pe tine, că e frig!“), nervii şi chiar bigudiurile, în ce le priveşte pe mame. Sper că observînd aceste lucruri, să nu repete greşelile noastre. Mesajul pentru toată lumea ar fi să ne ţinem sub control omarul din fiecare din noi, pentru binele nostru şi al celor din jur.

Cînd erați mică, ce v-ați dorit să fiți ca adult?

Mare, ca toată lumea. Şi m-am făcut mare, cu sau fără voia mea, iar acum mă lupt cu mine şi cu cei din jurul meu să mă dematurizez, să redevin mică, măcar din cînd în cînd, preţ de o carte pentru copii.

Laura Grünberg este sociolog și autoare de cărți pentru copii.

a consemnat Adina POPESCU