Mi s-a întîmplat de nenumărate ori să scriu articole, să concep răspunsuri la diverse solicitări sau să rezolv problemele de serviciu mult după miezul nopții. Am grijă, de fiecare dată, să programez mail-urile așa încît să fie primite a doua zi de dimineață. Nu vreau ca oamenii să vadă orele reale la care le expediez eu. Nici să mă gîndesc la ce și-ar putea imagina despre stilul meu de viață. Pe scurt: mi-e rușine.
Rușinea pare a fi acea emoție universală și, în același timp, personală, despre care nimeni nu prea vrea să vorbească. O emoție dobîndită, nu înnăscută. Ideea că cineva ne-ar putea judeca, disprețui, ironiza pentru felul în care sîntem și dorința de a fi acceptați, integrați într-o societate care ne presează zi de zi cu conformismul ei și de care, din păcate, depindem pentru supraviețuire ne fac să omitem cel mai important aspect. Acela că doar punînd toate reflectoarele pe rușine o putem reduce la tăcere.
Am încercat, în acest Dosar, să vorbim despre rușine. Despre locul ei în societățile tradiționale și felul în care s-a schimbat raportarea la ea, în timp. Despre a te rușina și a fi făcut de rușine. Despre curajul de a expune ceva din tine în fața nemiloasei lumi virtuale și despre rușinea publică în spațiul asiatic, sentiment vecin cu pieirea. Despre rușine ca însingurare și faptul că alături de noi sînt miliarde de semeni, cu rușinile și singurătățile lor.
În final, i-am dat dreptate lui F. Scott Fitzgerald, care spunea că „lucrurile de care oamenii se ruşinează duc, de obicei, la o poveste bună”. Și am înțeles că singurul posibil antidot pentru rușine rămîne empatia – cea adevărată, care presupune deschiderea și curiozitatea de a afla poveștile celorlalți. Le vom putea trata cu îngăduință doar după ce ne vom accepta rușinea de sine. După ce o vom privi drept în față, cu nerușinare.
Ilustrație de Ion BARBU
