Trei lucruri aș ține să spun, foarte pe fast forward, despre poezia lui Petre Stoica în mica mea intervenție: unul privește așa-zisul ei exotism tematic; al doilea ține de inserția ei în istoria poeziei române; al treilea, de atitudinea de existență pe care o propune. E vorba, așadar, despre temă, funcție istorică, atitudine. Le iau pe rînd.
1) Tema. Nu exotismul tematic, pe care critica a insistat excesiv, e cel care face din poezia lui Petre Stoica ce este ea. Banatul acesta înţesat de lucruri colbuite de vreme, bric-à-brac fabulos, bazar a tot ceea ce se poate şi nu se poate imagina în materie de domesticitate, are desigur exoticul lui acaparant. Însă în poezia puternică exotismul e un mijloc, niciodată un scop. Herţa lui Fundoianu nu importă ca descripţie a unei geografii aparte, ci ca extensie ostensibilă a unei vibraţii sufleteşti aparte. Tîrgul moldav al lui Bacovia putrezeşte numai în sufletul lui, într-o geografie şi o istorie care, deşi n-au existat vreodată, ne sînt cel puţin la fel de importante ca acelea reale.
Culoarea lor specifică a fost doar meraviglia prin care poeții au ştiut să ne uimească la început, să ne facă să revenim la poeme – pînă cînd observăm, dincolo de coaja subţire de culoare, geminările stranii de jumătăţi de întrebări şi de jumătăţi de răspunsuri care dau cu adevărat viaţă poemelor.
Așa cum se întîmplă, de pildă, într-un poem din Sufletul obiectelor (1972): „Un rest dintr-o sticlă de lampă cu petrol / cioburile farfuriei de la nunta din anul trecut / un pantof cu limba aspră atîrnînd într-o parte / cana de ceai a copilăriei voastre sărmane / o potcoavă o cheie o furculiţă un cui un lacăt o cutie de conserve o sapă tocită / şi atîtea şi atîtea obiecte / încă neidentificate de memoria mea // cine spune că aici este iadul bezna // ocolită de miracolul vieţii / cine spune oare? / chiar acum o păpădie soarele acesta terestru / în mijlocul lor îşi revarsă lumina / sfîntă şi plină de mierea tandreţei // cine spune oare?”.
Așa funcționează, la modul ideal, poezia lui Stoica: obiectele construiesc patul germinativ al propriului lor suflet. Ce se vede e numai starea de germinație pentru ceea ce nu se vede. În jumătatea primă a poemului ne ia ochii desfăşurarea melancolică a bazarului de obiecte fără utilitate practică – pentru ca median să izbucnească, izolată chiar şi grafic, întrebarea cu adevărat răscolitoare: „cine spune că aici este iadul bezna”, reluată trunchiat și în final.
Asta e esențial în poezia lui Petre Stoica: nu culoarea obiectelor, ci sufletul lor interogativ și torsionat – pe care ele și-l nasc sub ochii noștri. Poezia lui Stoica este tocmai cronica, aproape naturalistă, a acestei nașteri.
2) Funcția istorică. În ce privește înserierea istorică a poeziei lui Petre Stoica în „marele lanț al ființei” poeziei române, cred că cea mai exactă observație îi aparține lui Gheorghe Grigurcu – undeva, criticul observă că Stoica e veriga lipsă dintre Adrian Maniu și optzeciști: „Credem că locul său poate fi comparat cu cel pe care l-a ocupat Adrian Maniu în primele decenii ale secolului. După cum, în creaţia autorului Salomeei, G. Călinescu găsea, în embrion, «pe Camil Baltazar cu poezia sanatoriilor, pe tradiţionalişti şi chiar pe Lucian Blaga», în versurile lui Petre Stoica pot fi detectate, într-un mod la fel de indiscutabil, nu numai trăsăturile liricii steliste, al cărui reprezentant de frunte e îndeobşte recunoscut, ci şi poezia «prozaică» şi ludică ce i-a urmat, post-suprarealismul, ironia, parodia, intertextualitatea, ajunse la mare cinste”.
Înțeleasă astfel, performanța poeziei lui Petre Stoica e cu atît mai spectaculoasă: ea face posibilă tranziția istorică de la modernism la postmodernism, ducînd pînă la ultimele consecințe premisele celui dintîi și inițiind premisele celui din urmă. Poezia lui Stoica are gene comune așadar și cu Maniu, și cu Cărtărescu – și, implicit, și cu o bună parte din douămiiștii de azi, care descind din Cenaclul de Luni.
Așa relaxată și colocvială și fără mari pretenții teoretice cum pare, ea contrage totuși în sine două epoci istorice, lichidînd-o pe una și inițiind-o pe cealaltă. O funcție istorică esențială, care numai poeziei puternice îi reușește.
3) Atitudinea. În fine, aș ține să plasez aici o observație poate stranie, dar cred că exactă: oricît de surprinzător ar putea să pară, poetica lui Petre Stoica ilustrează un model de existenţă venit din epoca presocraticilor. Entuziasmul cu care poetul se pune în ipostaza aprehendării lucrurilor, după ce modernitatea lui Mallarmé, via Valéry et comp., făcuse un cap de afiş din eliminarea obiectului din lirism şi a vocii autorului din operă; încercarea de a trăi lucrurile ca pe nişte sentimente solidificate, de a găsi relaţiile fundamentale ale vieţii sufleteşti ca pereche la relaţiile fundamentale dintre lucruri; pedagogia lui a trăi în defavoarea celei a lui a cunoaşte; voinţa de a învăţa din poezie secretul existenţei superioare – toate consună cu modelul grec de humanitas anterior lui Socrate.
H.-R. Patapievici, în Cerul văzut prin lentilă, scrie așa despre presocraticii văzuţi de poate cel mai empatic cunoscător al lor, Nietzsche: „Pentru presocratici, valoarea filozofiei nu stătea în sfera cunoaşterii, ci în domeniul vieţii: voinţa lor de a trăi utiliza filozofia pentru a realiza in vivo o formă de existenţă superioară. Prin ei, setea ştiinţifică de a cunoaşte cu orice preţ a fost temperată de criteriul valorii pentru viaţă: «căci ce aflau, voiau imediat să şi trăiască». În acele timpuri virile, viaţa era un instrument de cunoaştere”.
Cu minime modificări (și aplicată nu la filozofie, ci la poezie), fraza lui Patapievici e aplicabilă perfect poeziei lui Stoica. Al cărei interes pentru „sufletul obiectelor” tocmai de aici vine: din încercarea de a utiliza poezia pentru a realiza, in vivo, o formă de existență superioară.
Radu Vancu este scriitor, traducător, conferențiar la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și președinte al PEN România. Cea mai recentă carte publicată: Psalmi, Casa de editură Max Blecher, 2019.
Foto: Ion Barbu
