Prin 1998, fiind invitat să particip la o ședință de cenaclu literar, dar instruit destul de imprecis cu privire la adresa unde avea să aibă loc evenimentul – era, în buna tradiție a Iașiului, o hrubă dosită, în care nu mai pusesem piciorul niciodată –, am întîrziat cît să nu mai apuc mare lucru din lectura poetului care ținea capul de afiș. Amfitrionul, deținător de viguros umor românesc, a sesizat întîrzierea mea și, imediat ce lectura s-a sfîrșit, adică la două-trei minute după ce ajunsesem, mi-a adresat oficial invitația de a mă exprima – primul! – despre poemele inedite, proaspăt livrate publicului. Cu alte cuvinte, eram luat ca din ulcică. Penibilul era deja maxim, nu mai putea fi sporit printr-o recuzare bîlbîită. Auzisem doar cîteva versuri, știam vag ce mai scrisese poetul respectiv, simțeam deja panica de dinaintea unui examen, cînd dintr-odată ochii mi-au căzut pe o sticlă de vin dăruită cu mărinimie de amfitrion participanților. Era unul din puținele vinuri albe cu adevărat seci care se fac prin Moldova. Lichidul ca un soare de aprilie – de dinainte de încălzirea globală – îmi trimitea surîsuri cînd vioaie, cînd galeșe, la limita complicității, în fronturile oleiforme ghiceam forma cîrceilor de viță-de-vie, semn că oricît de încovrigat urma să fie discursul meu, el va fi primit cu indulgență, oricum toată lumea era pe cale să fie „luată“. Din fericire, sticla stătea cu eticheta de pe verso înspre mine, așa încît, cu puțin context, discursul gata făcut de pe etichetă s-a dovedit a fi cel mai bun rezervor de judecăți critice. „Poezia lui Cutare are prospețimea fetei neatinse de bărbat, stînd tolănită în iarbă…“, mi-am început eu discursul și, spre surprinderea mea, toată lumea a fost încîntată, deși – sau poate tocmai pentru că – sursa inspirației mele era greu de mascat.

Adevărul este că etichetele de vin spun multe despre orice, dar nimic despre vin. Nu pentru că cei care le compun n-ar fi buni cunoscători în materie, nici pentru că n-ar avea papile educate și un palat rezonant sau pentru că n-ar avea darul descrierii, ci din simplul motiv că vinul cu adevărat bun – cel care nu te agresează prin caracteristici evidente, neechilibrate – este inefabil. Arta plastică este neputincioasă în fața lui. Spre deosebire de lichidele naturale, cum ar fi apa sau sîngele, adică acele lichide care au forme firești de conținere – un lac, o mare, un rîu, respectiv corpul uman – și care impresionează ochiul mai ales cînd aceste forme o iau razna – să ne amintim de marele val al lui Hokusai, de al nouălea val al lui Aivazovski, de lacrimile de sînge ale lui Bouts, de cerul sîngeriu al lui Munch sau, mai nou și mai teribilist, de maniera unei Jess Cummings de a reda obiecte concave cu propriul sînge menstrual –, vinul nu e conținut în struguri nici măcar cît este fluturele în crisalidă. Nici o mirabilă metamorfoză nu va transforma sucul din poamă într-un vin meșteșugit, tocmai pentru că vinul bun este 100% meșteșug, o artă desăvîrșită, demonizată secole la rînd doar din cauza rigorilor morale ale unei societăți în permanentă căutare de sine. Pentru a rezuma: o bardacă sau o cupă de cristal într-o natură moartă, ambele pline cu vin, ori un nas roșu și niște ochi tulburi într-o scenă cu bețivi redau în cel mai bun caz culoarea vinului, nimic altceva. Lecția pe care o va trage de aici iubitorul de vinuri este că, dintre toate proprietățile vinului, culoarea este cel mai ușor de falsificat.

La fel stau lucrurile și în domeniul muzicii: Bach, de la care te-ai fi așteptat la ceva măcar în virtutea numelui (cf. Bacchus) și a faptului că nu-și refuza plăcerea vinului, a dedicat o cantată… cafelei. Johann Strauss fiul a compus un vals leșinat despre „vin, femeie și cîntec“ – tematizînd una dintre devizele hedonistului modern, în mod fals atribuită lui Luther –, iar din zona jazz-ului cantabil este cunoscută piesa An older man is like an elegant wine (Carol Sloane, 1993), unde nu e clar de ce epitetele nu au fost distribuite fix invers. De fapt, îți dai seama de ce, imediat ce asculți versurile, care îl compară pe bărbatul tînăr cu un primeur… Dar la fel de repede realizezi că sugestia, în toată amplitudinea ei, e dată doar de cuvînt, pe cînd linia muzicală în sine este un swing banal prin lascivitatea firului melodic, unul care ar fi putut fi jertfit pentru orice altă temă cu un minim substrat amoros. Poate doar bacanalele să fi fost, în antichitate, o expresie muzicală a vinului, nu doar a orgiei simpotic-erotice, însă urmele lor s-au șters. Ipoteza unor muzicologi, cum că asftel de bucăți muzicale ar fi avut o structură repetitivă în crescendo, e de natură, totuși, să ne liniștească: așa-i și cu vinul, întîi îți înmoi buzele, apoi iei o guriță, îndată un gît, la urmă iureșul se dezlănțuie.

Rămîne, prin urmare, arta cuvîntului să salveze situația. Împletind impresiile gustative cu cele olfactive și vizuale, ea caută să-i fie pe potrivă vinului, inclusiv prin speciile literare ad-hoc cum sînt etichetele, însă și ea, de regulă, eșuează. Devenind viticultor și vinificator, Mircea Dinescu n-a făcut decît să urmeze, consecvent, un crez artistic verificat pe viu: în fața vinului cel mai licoros și aromat, cuvîntul amuțește. Un scurt inventar istorico-literar este lămuritor: epigramele lui Păstorel sînt dedicate mai curînd beției decît vinului, pe care-l asociază oricum destul de hazardat altor delicii ale vieții („vinul, tutunul, dracul și femeia“) – deși, în alt loc, recunoaște resemnat că vinul e o ființă vie, deci inefabil –, iar dacă insistăm cu căutarea pînă în trecutul cel mai îndepărtat, vom observa că poeții, de la antici la moderni, fără excepție, au descris efectele vinului – asemuindu-l cel mai adesea tot cu iubirea –, nu și caracteristicile sale: că ar ascuți văzul și auzul (Baudelaire), că te-ar face să uiți amarul vieții (Khayyam), că s-ar sui la cap fără scară (folclor românesc) – bravos națiune, însă cine bea vinul în cantități atît de mari, încît să ajungă la experimentarea acestor efecte, n-a priceput chiar nimic! (Nici eu; setea a fost întotdeauna mai mare.)

Nu e nici o mîngîiere în faptul că impresionantul șir de eșecuri descris mai sus începe cu Noe, patriarhul biblic, care nici el n-a rezistat ispitei cantitative. Într-o criză de conștiință ne spunem că strădania iubitorului de vin – așa cum ne place să credem că sîntem – ar trebui să meargă în direcția savurării acestuia pentru calitățile intrinseci, nu pentru falsa beatitudine pe care ar prilejui-o; prin urmare, ar trebui să învățăm să l bem cu măsură, nu din rigori morale, ci din rigori estetice. Doar astfel am putea fi noi înșine părtași la desăvîrșirea vinului, care are loc abia în momentul desfacerii plenare a buchetului. Ba mai și plusăm în această retorică estetistă: un vin nebăut de nimeni nu are calități, pe cînd vinul bun băut cu măsură își dezvăluie nu doar textura și aroma, ci și proporția și echilibrul, căci în vin e și multă geometrie… neeuclidiană. Suma unghiurilor unei înghițituri de vin trece rareori de 13,5 „grade“, pentru că doar alcoolul îi dă formă, pe cînd apa îi asigură curgerea. Prea mult alcool îl debalansează, prea multă apă îl potopește.

Dacă proporția e bună, și doar atunci, vom putea savura un vin. E drept că pîrdalnica de limbă nu va avea gratitudinea de a produce, la schimb, tocmai acel epitet care să denumească fără rest calitatea vinului care o desfată. Dar ea își dă silința, pipăie palatul, se încovoaie, dozînd astfel postgustul care se revarsă dinspre epiglotă, folosește papilele ca traducător simultan și saliva ca traducător consecutiv, așteaptă o comandă fermă dinspre creier, dar aceasta întîrzie să vină. Ce să spui mai întîi despre un vin bun? Chiar trăgînd cu ochiul la etichetă, nu vom ști să articulăm mai mult decît un: fructat (hm!); catifelat (oho!); sfătos (?!); haiducesc (da’ de unde…) și tot așa. Lingviștii au inventariat peste o mie de epitete specializate pentru vin, dar la o analiză aplicată toate se dovedesc a fi, dacă nu fundamental eronate, atunci măcar limitate. Căutînd să ne lămurim care ar fi epitetul cel mai potrivit, mai luăm o înghițitură. Și încă una. Și încă una. Și tot așa. Uităm că degustăm și bem. Pînă să ne dăm seama că s-a ales praful de tot estetismul nostru, vinul ne-a îngenuncheat. La urmă, neștiind ce să spunem, îngînăm cu toții ceea ce a prevăzut înțeleapta tradiție pentru astfel de situații; ridicăm paharul și închinăm: „Hai noroc!“ 

Gabriel H. Decuble este eseist și poet. Cea mai recentă carte publicată este Tu n-ai trăit nimic, Editura Cartea Românească.