Băncile îl denumesc „șablon“ și la urma urmei au dreptate. Șabloanele sînt utile și importante în viața noastră: faci un șablon și trimiți bani Getei. A doua oară, trimiți banii aproape instantaneu. A treia oară la fel, și din nou, și din nou, la infinit, repetăm de cîte ori avem de trimis bani Getei (indiferent cine e Geta).

Una dintre teoriile din psihologie susține că oamenii acționează pe baza a ceea ce se poate numi dual proces model. Cu alte cuvinte, săvîrșim conștient acțiunile în cea mai mică parte a timpului. În majoritatea împrejurărilor, pur și simplu acționăm conform unor șabloane. Șabloanele constituie moduri de raportare la realitate învățate anterior, care se concretizează prin atitudini și comportamente pe care le repetăm atunci cînd recunoaștem stimulii corespunzători lor. Șabloanele salvează astfel timp și permit minții și inimii să poate stăpîni lucrurile cu adevărat importante.

Șabloanele sînt un soi de stereotipuri, idei preconcepute – cu alte cuvinte concepute dinainte – despre cum ar funcționa lumea și viața.

Spre exemplu, românii știu despre co-naționalii lor că sînt oamenii primitori. Mai toți am învățat la școală despre în-tîmplarea cu Dromihete și Lisimah și despre cum Mircea cel Bătrîn l-ar fi omenit pe Darius al lui Ispaspe.

Este tare util să ai un șablon predefinit. Nu poți trimite oricînd bani Getei fără efort; vezi un arab și știi deodată că e bogat pentru că, nu-i așa, șablonul despre arabi este că ar fi oameni bogați; vezi un lanț gros de aur atîrnat pe dinafara tricoului și știi instinctiv că e vorba de o cultură aparte; o clădire înaltă, din metal și sticlă, sugerează automat un loc de unde izvorăsc corporatiști. Acestea sînt exemple simple, simboluri care declanșează imediat accesul la o cunoaștere mai amplă și, eventual, stîrnesc comportamente adecvate acestei cunoașteri. Dar șabloanele sînt cu mult mai complexe. Ele definesc pattern-uri de gîndire și comportament. Moduri de raportare la viață ca întreg.

Societatea românească crede în general că românii sînt extrem de inteligenți, dar au nenorocul unui sistem proiectat defectuos sau prost condus. Cîndva a fost invadatorul sovietic, apoi comunismul local, apoi stupiditatea fesenistă, transferată mai apoi către toată clasa politică. La fel s-au petrecut lucrurile și în fotbal, unde doar patroni insipizi au sfărîmat talentul deosebit al românilor. Șablonul se aplică perfect în varii locuri. Spre exemplu, în ce privește rolul școlii. Aceasta este gestionată de cadre didactice nu prea pricepute, în ciuda rezervorului inegalabil de talente al națiunii. Prin urmare, aplicînd șablonul, mai bine ignorăm nițel școala, că oricum e cam inutilă la capacitatea noastră remarcabilă, iar oamenii se dezvoltă mai bine în afara școlii. Aplicarea șablonului este repetată la infinit: la ce bun să faci facultate și să îți bați capul cu ea cînd oricum, fără a avea studii în domeniul respectiv, poți face la fel de bine acel lucru? Doar prostănacii de vestici pierd timpul studiind în facultate, dat fiind că nu au talentul și inteligența noastră, de aceea o și duc, de altfel, mai prost decît noi.

Să nu fiu înțeles eronat: stereotipul de mai sus este atotprezent în societatea românească, iar acest lucru este posibil prin faptul că fiecare element al său are cel puțin un sîmbure de adevăr. Juxtapunerea este însă de așa natură încît constituie un simplu mod vătămător de a privi realitatea. Nu este o perspectivă falsă, ci doar una incompletă, un adevăr parțial, pe care nu poți baza acțiuni fiind sigur că ele vor avea succes.

Șablonul ne scutește de pierderea timpului și ne rămîne răgazul de a… aplica alte șabloane. Pentru că acesta este riscul: de a repeta șablonul la infinit ca să ne ușurăm viața. Să nu observăm ce este de fapt în spatele unui șablon preluat necritic, scos din context.

Ne spunem că românii sînt prietenoși. Acest lucru nu e fals, dar mai toate celelalte societăți europene sînt mai prietenoase. Ne spunem că românii sînt inteligenți. Nici asta nu e probabil fals, dar mai toate celelalte popoare europene reușesc să fie mai fericite, mai împlinite, mai dezvoltate emoțional, mai avute, mai expuse la cunoaștere...

Societatea tradițională este una… tra-diționalistă. Adicătelea, oamenii sînt mai normativi, cred că adevărul este unul singur și caută explicații simple. Oamenii trebuie să fie într-un anume și singur fel. Dacă tună, este pentru că s-a mîniat zeul. Este un singur fel de muzică, și acela e cazul să ne placă tuturor. Opiniile conducătorului sînt mereu bune și ele sînt cele mai bune, nu e cazul să ne batem capul cu ele. Societatea modernă descoperă știința și începe a fi mai critică. Raționalitatea explică tunetul, gradul de „prietenoșenie“ a oamenilor, de ce apar (unele) boli, cum funcționează automobilele, cum funcționează educația școlară… Tradiționaliștii vor contesta imediat oricare din explicațiile noi. Mai ales cele din științele comportamentale (precum psihologia, pedagogia sau științele despre sport) și sociale (sociologie, știință politică, științele comunicării) vor fi imediat contestate plecînd de la exemple izolate din cunoașterea comună.

Modernitatea în sine rămîne normativă. Adevărul unic este cel dat de știință, de rațiune. Chiar și acceptarea celorlalți este una limitată. Abia postmodernitatea aduce o atitudine cu adevărat reflexivă. Cu alte cuvinte, oamenii privesc răspunsurile științei ca și cum nu ar fi adevăruri unice. Teoria gravitației nu mai este un postulat inviolabil, ci doar o teorie, la concurență cu alte explicații raționale alternative. Explicația freudiană este doar o explicație alături de alte cîteva. Energia generată de cărbuni devine costisitoare pentru că simpla producere a energiei nu mai este un deziderat, ci sîntem atenți la efecte colaterale, precum cele legate de protecția mediului. Construcția de autostrăzi ține cont de efectele sociale în zonele prin care trece autostrada. Cu alte cuvinte, orice acțiune este tratată în întregul său, cu bune și rele, orice explicație este relativizată, sînt luate în calcul multe explicații alternative, adevărul unic devine unul în care orice poate fi și altfel. Oamenii nu mai sînt identici, nevoile lor sînt individualizate, fiecare știe ce vrea și ce i se potrivește. Pare a fi sfîrșitul șabloanelor, care uneori aduc un parfum desuet, dar atractiv pe alocuri.

Expunerea la modele constituie un mod de interiorizare a acestora și de transformare în pattern-uri valorice, în șabloane. Sînt interesante persoanele ce adoptă ad litteram bucățele de expresivitate postmodernă. Atractivitatea acestora este adesea una de prestigiu. Este de bonton să arăți ca lumea vestică, chiar dacă, în adîncul tău, nu crezi în ea. Pui un zîmbet pe față și pretinzi a fi fericit. Faci cumpărături la Milano și arăți că ești bogat. Începutul modernității este despre a arăta, despre a consuma în așa fel încît alții să priceapă că ai, că îți permiți, că ești peste sau cel puțin la nivelul lor. De aici și invazia de haine pe care e scris mare brand-ul producătorului, reflectînd cererea unor generații de nouveaux riches, pe care trecerea umanității spre prosperitate i-a ajutat să facă un salt probabil prea mare pentru evoluția lor firească.

A te dezvolta pe tine însuți este apanajul știut al postmodernității. Cînd oamenii încep să se autoînțeleagă, perspectiva hedonistă și cea a autoexprimării devin dominante. Așa cum se petrece în istorie, noile orientări sînt propovăduite către cei ce nu le-au experimentat încă. Este și asta o meserie care are menirea de a disemina noile șabloane. Adesea însă, diseminarea este doar parțială.

Nu e unul, ci sînt mulți. Îi întîlnesc din ce în ce mai des în ultimii ani. Oamenii profund tradiționaliști, dar care se doresc a fi în ton cu vremurile. Aleg stiluri de conducere laissez-faire, dar le dublează cu un control acerb al resursei umane și al modului în care gîndește. Afirmă egalitatea de gen și pedepsesc apriori bărbații pentru că „sînt porci“. Clamează preocuparea pentru fericire și își pun pe față masca unui zîmbet, uitînd că fericirea se trăiește, nu se proclamă. Se bat cu pumnul în piept în privința reciclării, dar aruncă la coș jumătate din ceea ce cumpără. Fiecare din aceste acte incumbă contradicții, inconsistențe de status, ce denotă șablonul. Șablonul de a vrea să arăți altfel decît ești. Un șablon tradiționalist.

Șabloanele tradiționaliste și chiar moderne erau simple: ele furnizau cadre unice prin care să privim viața. Și erau extrem de utile într-o lume din care variația lipsea. Astăzi, șabloanele au același rol de a ne ușura modul de citire a contextului în care evoluăm. Doar că se folosesc altfel. Un șablon unic nu este suficient. Flexibilitatea în îmbinarea șabloanelor, precum și știința de a nu le juxtapune la întîmplare sînt parte a artei de a trăi frumos în secolul al XXI-lea.

Putem compara oamenii cu podurile. Inginerii construiesc poduri și le fac să fie trainice. Aplică șabloane de construcție și pattern-uri estetice. În psihologie, explicația freudiană este pentru mulți paradigma cognitivă definitorie pentru înțelegere. Ea explică însă doar o cîtime, poate 1, poate 5, poate 10% din comportamentul individului. O mulțime de alte teorii aduc cunoaștere suplimentară, ajungînd cu noroc la a explica 40-50% din diferențele dintre indivizi. Nu doar că nu e suficient un unic șablon, dar chiar și folosind toate șabloanele mai rămîne spațiu de explorat…

Oamenii sînt mai complecși, dar mai flexibili decît podurile. Orice eroare de proiectare, orice factor neluat în calcul pot dărîma podul, afectînd o mulțime de oameni. Orice eroare în științele comportamentale sau sociale duce la rezultate încă funcționale, chiar dacă afectează o mulțime de oameni. Ingineria s-a dezvoltat mai ușor, lucrînd cu realități direct palpabile, deci mai ușor de înțeles, dar mai puțin rezistente la erori. De aici și insuficiența șabloanelor: oamenii nu sînt poduri, ci generatori de șabloane! 

Bogdan Voicu este doctor în sociologie, cercetător la Institutul de Cercetare a Calității Vieții al Academiei Române.