Să fim sinceri: arta se află într-o continuă reciclare. De curente şi direcţii. Nu e neapărat o reciclare sănătoasă ori benefică, dar e una fără scăpare. Dacă ieşim din acest cerc metaforic, intrăm în carnea materiei: în istoria artei, apelul artistului la gunoi vine dintr-o declaraţie politică şi socială. Că mai tîrziu acest „gunoi“ a ajuns şi el să fie suprasolicitat, asta e subiectul unui alt articol.

Politic şi social, realismul şi-a aţintit privirea către oamenii mărunţi, către periferie şi muncile celor nefericiţi. Amintiţi-vă celebrele Culegătoare de spice ale lui Millet (1857), somptuos aşezate astăzi la Musée d’Orsay. Aplecate din greu, captate în acțiune, ele strîng spicele rămase pe cîmp după recoltă. Mult mai tîrziu, în 2000, regizoarea Agnès Varda gîndește un film intitulat Les glaneurs et la -glaneuse, în care, pornind de la acest tablou, creează harta culegătorilor contemporani, într-o societate a gesturilor iresponsabile, a resturilor în cantităţi uriaşe pe care le „uităm“ în urma noastră. Între nevoie şi obişnuinţă – spune Varda –, gestul culegătorilor este unul eco-responsabil.

La începutul secolului XX, avangardele istorice mizează pe cotidian şi pe viaţa reală, în numele unei schimbări radicale în artă, antiburgheze, odată cu ororile Marelui Război. La sfîrşitul războiului, artistul Kurt Schwitters începe să realizeze colaje şi asamblaje compuse din ceea ce se află în jurul său. Cum Germania se afla economic în ruină – declară el mai tîrziu –, a luat „tot ce îi cădea în mînă“; „poţi striga şi cu gunoaie. (…) Totul trebuia construit din propriile ruine“. Diferitele materiale de rebut folosite funcţionau precum tuşe de culoare, iar clasica pînză devenea o instalație complexă, în relief, cu obiecte bătute în cuie. Duchamp, cu Fîntîna lui-pisoar (1917) pe post de obiect de artă, șochează printr-un altfel de bătut în cuie: mută privirea către obiectul cotidian cel mai banal și improbabil-artistic, pe care îl numește, prin puterea sa, artă. Operează așa-numita „transfigurare a locului comun“, care îi va preocupa intens pe artiști mai tîrziu: Andy Warhol își va construi viața în jurul unei societăți de consum în expansiune, iar neoavangardele vor miza, printre altele, pe ceea ce John Cage, cunoscut pentru democratizarea tuturor sunetelor, fie ele tonuri muzicale sau zgomote ale străzii, și pentru pledarea pentru o existență în care centrul se află în fiecare obiect, numea aptitudini estetice deschise mereu.

Arman creează, în 1959, Large Bourgeois Trash, estetizează gunoiul burghezimii, probabil mai generos vizual comparativ cu cel al săracilor; Daniel Spoerri construiește celebrele sale tablouri-capcană, în care resturile unui ospăț devin obiect de artă; în 1972, Joseph -Beuys mătură metaforic Karl-Marx-Platz după o manifestație de 1 Mai și așază tot acest gunoi într-o vitrină de muzeu. Dieter -Roth își documentează pînă la moarte viața și păstrează insignifiantul, șervețelul, biletul de autobuz. Teodor Graur vizitează constant tîrguri de vechituri: obiecte diferite ajung în atelierul său, bine clasificate şi arhivate, pentru integrări viitoare în lucrări de artă. Sándor Bartha dă o nouă viaţă obiectelor mărunte şi le acordă, în asamblajele sale, o stare poetică. Într-un anumit sens, toți produc forme de reciclare și arta devine o formă democratică.

Pe fundalul vizitei Papei Francisc în România, îmi îndrept în final privirea către forme extreme din arta contemporană, în care gunoiul devine comentariu social acid despre starea lumii, în care discursul se situează dincolo de estetizare. În 2017, Dan Perjovschi lucrează în mijlocul comunității de romi care trăiește lîngă groapa de gunoi a orașului Cluj. La Pata Rît, Perjovschi desenează alături de copii, ironic, locuirea ideală, casa visurilor lor. La finalul proiectului, editează o Carte de colorat cu și pentru copiii din Pata Rît. Banii rezultați din vînzarea cărții sînt direcționați către aceste ființe defavorizate. La extrema cealaltă, în 2016, la Zürich, artistul -Mike Bouchet redă orașului lumea lui subterană, șocîndu-l vizual, olfactiv, conceptual. În patria aerului curat și a luxului, artistul expune în cadrul Bienalei Manifesta 11 o sculptură de 80 de tone creată din deșeuri umane, o lucrare colectivă la care, în data de 24 martie 2016, a contribuit întreaga populație a orașului, prin simpla folosire a toaletei.

Începînd cu anul 2007, Daniel Knorr creează „cărți de artist“ unicat: între filele lor albe găsești, din cînd în cînd, un gunoi presat de pe străzile unui anumit oraș, parcurs de artist la pas. Fiecare volum are coperte albe, e parte dintr-o serie limitată. Este metafora perfectă, discursul contrastelor: citești asfaltul, pubela în cartea ta într-un singur exemplar, într-o eră în care punem atît de mult preț pe soluții personalizate și atît de puțin pe gesturi ecologice, de parcă planeta ar avea un viitor ilimitat, croit pe nevoile fiecăruia dintre noi. 

Daria Ghiu este critic de artă.

Foto: wikimedia commons