Două săptămîni, zi de zi, am stat în Piața Victoriei în mijlocul protestatarilor ieșiți să transmită Guvernului mesajul că „așa nu“. Demonstrațiile cele mai mari din istoria post-decembristă a țării și-au atins scopul imediat de a forța Executivul să anuleze demersul intitulat fatidic OUG 13. Multă lume a remarcat creativitatea oamenilor, manifestată în scandări și pancarte. Dincolo de apreciere și, în multe ocazii, amuzament, protestele au reprezentat însă și o lecție gratuită de comunicare publică.

Rețeta a fost extrem de simplă: protestatarii au identificat o problemă pe care o doreau corectată. Au întors-o pe toate părțile, au identificat soluția, și-au fixat scopul pe care doreau să îl atingă și au formulat mesajele care să-i ajute să ajungă acolo. Piața Victoriei a arătat, cu acuratețe admirabilă, formula corectă și eficientă de a transmite un mesaj. Mai mult, a avut grijă ca efectul să nu se rezume numai la scopul imediat (OUG 13), ci să contureze și un mesaj universal, anume că guvernarea nu se face în ciuda oamenilor, ci în interesul acestora.

Ce am văzut în timpul protestelor este exact ce lipsește instituțiilor publice din România. Luați orice exemplu de comunicare din anul 2017. Primele întrebări firești ale aproape oricui – după un comunicat de presă sau după o conferință sau după o postare pe Facebook – sînt „ce a vrut să îmi spună?“ și „de ce s-a trezit vorbind?“. De regulă, un demers de comunicare instituțională în România provoacă mai degrabă confuzie în loc să clarifice ceva.

Motive sînt destule. În primul rînd trebuie să înțelegem că, la noi, comunicarea e cu de-a sila. Îmi imaginez un ministru sau un șef de instituție ca pe un copil obosit și supărat dimineața că iarăși trebuie să meargă la școală într-o zi în care e frumos și ar vrea mai degrabă în parc, la joacă. Comunicarea cu presa și, prin intermediul acesteia, cu publicul, este o corvoadă, e partea aceea urîtă care vine odată cu ocuparea unei funcții publice. Uneori, sînt sigur, comunicarea provoacă repulsie la vîrful instituțiilor pentru că România nu este obișnuită cu exercițiul de accountability. Folosesc termenul în engleză pentru că cel mai apropiat corespondent în limba română care îmi vine în minte este „a trage la răspundere“.

Și poate tocmai de aceea comunicarea provoacă resentimente. Pentru că nu e vorba, de fapt, despre a fi tras la răspundere un ministru, un parlamentar sau un director. Nu, e vorba despre un drept fundamental al oamenilor de a fi informați și de a ști ce fac cei învestiți cu puterea de a administra problemele țării.

În al doilea rînd, comunicarea publică în România este făcută fără scop. De prea puține ori cineva își pune întrebarea „eu ce vreau să spun cu asta?“. De prea multe ori un comunicat sau o conferință reprezintă o reacție negîndită bine la ceva. E pe principiul „tre’ să zic naibii acum ceva, că iar mă înjură presa, hai repede, ceva, orice“. Or, asta nu va liniști situația cu nimic, din contra, o va amplifica. Deunăzi, cineva aflat într-o funcție îmi descria o normă zilnică a unui comunicator instituțional. Să scrie trei comunicate în fiecare zi, pe orice temă e nevoie la momentul respectiv. Am încercat să-i explic că săracul comunicator o va lua razna.

Nimeni nu poate ști orice, oricînd, oricum și oriunde pe lumea asta. A comunica înseamnă să știi despre ce e vorba în propoziție, apoi să știi de ce comunici ce ai de comunicat, apoi să găsești rețeta potrivită pentru a transmite mesajul – structură, frazare, cuvinte folosite, atitudine, ton, ritm etc. Dar nu, în România trebuie cantitate. Să fii acolo prezent, să se noteze că ai grăit ceva, nu contează ce.

Iar în al treilea rînd, comunicarea publică din România nu este coordonată. Nu știe stînga ce comunică dreapta, nu sînt roluri stabilite, nu există ierarhii precise. Nemaivorbind că, de cînd cu rețelele de socializare, comunicarea publică e un haos.

Așa se face că vedeți în România personaje care nu comunică deloc, dar și personaje care comunică în exces. Sînt miniștri despre care nici nu știți că există. Sînt și persoanje precum premierul, care, acuzat de lipsă de transparență, trimite acum comunicate de presă ca prietenul enervant din lista de Facebook de la care primești vești la fiecare zece minute. E-xis-tă personaje de o inadecvare tristă, care se țin lîngă toate platourile de televiziune și care nu reușesc decît să enerveze. Sau filiale de partid care dau comunicarea de gard de-o manieră fabuloasă.

La final, o durere personală. În aparatul de comunicare publică sînt prea puține persoane care înțeleg cu adevărat presa și care apreciază – da, apreciază – rolul acesteia de interfață cu publicul. Sigur, ai naibii jurnaliști și critică! Și ce? Asta-i problema? Nu, nu-i deloc o problemă, e un favor. Sînt ocazii în care o instituție află de la presă de o problemă despre care nici măcar nu știa. Așa că nu o tratați ca pe un dușman, ci ca pe un aliat. Luați-vă timp, dacă sînteți într-o instituție publică, să vorbiți cu jurnaliștii, să le explicați unele lucruri tehnice.

Pentru că o știre corectă este în avantajul instituției, al presei și al publicului. Și pentru că o comunicare publică – în orice formă a ei – trebuie să fie, poate mai presus de orice, onestă. 

Laurențiu Colintineanu este jurnalist.

Foto: Andrei Ivan