Pe vremea în care visam mai mult la întîmplări fantastico-duhovnicești, căutînd să mi se arate ochilor necredinței mele ceva din nevăzutul lumii spirituale, l-am iscodit pe Părintele meu duhovnic. Era o seară de toamnă și, înainte de a intra în mărturisirea mea, l-am întrebat cum este cînd practici rugăciunea inimii. Speram ca răspunsul lui să-mi iasă în întîmpinarea curiozităților. Părintele a oftat, a coborît privirea și, după ce a tăcut cîteva clipe, mi-a zis: „E ca și cum te-ai arunca din vîrful unui munte înalt și, în timp ce ai fi în cădere liberă, ai spera că Dumnezeu te va prinde în mîna Sa și nu te va lăsa să te zdrobești de pămînt”. Am făcut ochii mari, am tăcut și am plecat de la el cu o nedumerire mai mare decît curiozitatea cu care venisem.
Răspunsul Părintelui nu căutase să mă edifice. Ci mă pusese mai bine pe gînduri, îmi prilejuise trecerea dinspre lămuriri superficiale și anchilozante către nedumeriri care te implică în mod intim și care te pun pe drumul cel viu al căutării. Aș putea spune că răspunsul mă ferise de erezia certitudinii de suprafață și îmi oferise oportunitatea fertilă a neînțelegerii.
Într-un fel, ceea ce trăisem era o lecție de dogmatică vie. Problema cu dogmatica este că cel mai adesea este asociată cu dogmatismul, adică cu rigiditatea minții, cu rigorismul care ucide spiritul, cu răceala cadrului care, deși ar trebui să te ajute să crești, te inhibă. Or, ea este de fapt o expresie a tainei care nu epuizează taina, ci duce înspre aprofundarea și trăirea conținutului ei. Ioannis Romanides a fost unul dintre cei mai străluciți teologi creștini ai secolului XX. Preot și profesor de teologie dogmatică, Romanides a stăruit asupra înțelegerii dogmelor ca formulări ale experiențelor îndumnezeirii Sfinților. „Singurul lucru care poate fi numit dogmă în tradiția ortodoxă este expresia experienței îndumnezeirii, dogmă care este și expresie, și călăuză către experiență” (Ioannis Romanides).
Două aspecte ar fi de subliniat în această privință. Pe de o parte, dogma este o punere în expresie a inexprimabilului dumnezeiesc. Pentru că „a-L exprima pe Dumnezeu este cu neputință, iar a-L înțelege și mai cu neputință” (Sfîntul Grigorie de Nazians), pentru că Dumnezeu este indeterminat, „apeiron” și necuprins, „akataleptos”, această punere în expresie presupune un efort de traducere, de translatare. Iar cînd ceea ce ai de exprimat este chiar inexprimabilul, traducerea trebuie să aducă la lumină sensurile tainei și, în același timp, să păstreze taina ca taină.
Or, tocmai pentru că punerea în expresie nu afectează taina, cuvîntul dogmatic este formulat cu scopul de a călăuzi, de a indica. Iar acesta este cel de-al doilea aspect. Dogmele sînt „călăuze către îndumnezeire”, și „nu sînt niște rezultate ale speculațiilor raționale”. Completînd cuvintele lui Ioannis Romanides, Mitropolitul Ierotheos Vlachos arată că „teologia ortodoxă descrie un cerc, în sensul că începe cu Revelația pe care au văzut-o văzătorii de Dumnezeu, după care experiența aceasta a vederii lui Dumnezeu este formulată, pe cît e omenește posibil, cu scopul de a-i călăuzi pe cei ce o primesc la trăirea Revelației. În sensul acesta spunem că dogmele sînt strîns legate cu tămăduirea omului”.
Dogmele sînt formulate astfel încît să indice taină fără s-o dezvăluie, să facă posibilă aprofundarea ei prin vindecarea, iluminarea și îndumnezeirea celui care tinde către aceasta. Din acest motiv dogmele sînt formulate antinomic. Dumnezeul creștin este Unul și Treimic în același timp, nu doar Unul sau doar Treimic. Relația dintre persoanele Sfintei Treimi este gîndită ca „uniune perihoretică”, altfel spus ca uniune prin delimitare, ceea ce arată că cele trei persoane sînt Una ca dumnezeire fără a se amesteca sau fără a se contopi. Iisus Hristos este Om și Dumnezeu, nu doar om sau doar Dumnezeu. Cele două firi ale lui Hristos, cea umană și cea divină, sînt făcute cunoscute nouă atît în chip neamestecat, cît și în chip indivizibil. Prezența lui Dumnezeu în om nu anulează omul, nici nu-l suspendă, ci coexistă la fel cum focul este prezent în fierul care, deși este înroșit de flacără, rămîne fier.
Tocmai această formulare antinomică este cea care indică incomprehensibilitatea dumnezeierii, îndepărtînd ispita de a decide, de dragul clarității, în favoarea unuia dintre elementele antinomiei. Această alegere îi este proprie ereziei. „Erezie” derivă din grecescul „airesis”, care înseamnă „alegere”. Și tocmai din această alegere provine și puterea de seducție a oricărei erezii. Pentru că atunci cînd cauți să înțelegi necuprinsul, fără a fi avut experiența conținutului tainic, intelectul gîfîie, alergînd după concepte, asocieri și puneri în relație. Și numai atunci cînd ai avut parte de un „conținut minunat, tainic și revelat” (Nichita Stănescu) poți aprecia „o formă minunată, tainică și revelată”, care se dă ca antinomie, oximoron, metaforă, poezie sau rugăciune.
Erezia este alegerea pe care intelectul o face atunci cînd agonizează de unul singur în tenebrele tainei. Antinomia este replica pe care intelectul inundat de preaplinul tainic al luminii dumnezeiești îl dă acestei alegeri. Erezia caută să te rezolve, să îți îndepărteze întrebările. Caută să te scoată din impasul înțelegerii. În timp ce dogma exprimată antinomic te trece prin impasul neînțelegerii. Îți oferă șansa aprofundării a ceea ce se dă infinit de complex și de bogat în sensuri experienței noastre. În literatura grecească a Sfinților Părinți ai Bisericii și în cea a hotărîrilor Sinoadelor Ecumenice, dogmele sînt numite „horoi”, adică „delimitări”, „distanțări”, „limite”, „granițe”. Aparent limitative, ele ne țin deoparte de lateralele alegerilor, așa cum pentru a putea parcurge un rîu din amonte în aval este important să nu te oprești pe vreunul dintre maluri.
Cuvîntul pe care Părintele mi-l oferise mă ferea tocmai de pericolul instalării într-o explicație superficială și insuficientă. Mă proteja de încremenirea pe malul unei înțelegeri-alegeri superficiale. O făcea aruncînd-mi mintea într-o situație antinomică de viață și de moarte. Adică fix acolo unde ființa mea, lovindu-se fertil de zidul neînțelegerii, avea ocazia de a se pune în chestiune, de a-și vedea limitele, de a căuta vindecare, de a cere lumină, de a spera la comuniune.
După cîțiva ani, luînd ceva mai în piept greutățile vieții, am avut senzația că am înțeles ce mi-a spus Părintele în acea seară de toamnă. Era ca și cum, în tot acest timp, simțisem inima arzîndu-mi în piept, fără a înțelege ce mi se întîmplă. Iar acum părea că ajunsesem și la înțelegere. Aveam impresia că prindeam sensul cuvintelor spuse de el. Eram bucuros de asta, așa că la următoarea întîlnire cu el, cu entuziasmul elevului care a prins șpilul, i-am spus că, în sfîrșit, cred că am priceput ce îmi spusese despre rugăciune. Părintele m-a întrebat, curios, ce îmi zisese atunci. I-am povestit, m-a ascultat și mi-a răspuns zîmbind: „Nu îmi amintesc”. Iar în zîmbetul care însoțea răspunsul Părintelui parcă l-am întrezărit pe Hristos în acel moment al serii în care, la Emaus, dispărea exact în momentul în care Luca și Cleopa, în sfîrșit, îl recunoșteau.
Andrei Găitănaru este psihoterapeut și publicist.
