De treisprezece ani încoace, scriitorul Florin Lăzărescu a adunat în jurnalul său, sub forma unor povestioare bine meşteşugite, aproximativ o mie de lucruri nebuneşti care i s-au întîmplat prin Iaşi şi aiurea. Unii ar zice că-s absurde. Mai jos, două fragmente în avanpremieră. 
 
Regina Angliei
 
Ies din magazin. În capul unor scări, văd o doamnă foarte în vîrstă, încercînd să le coboare. Împunge aerul cu vîrful piciorului, apreciază înălţimea dintre ele şi se retrage indecisă. Cumva ca o pisică pe acoperişul fierbinte. Mă gîndesc s-o ajut, dar mă simt deodată prost. Ea, îmbrăcată foarte elegant, cu pălărie pe cap, aducînd a regina Angliei. Eu, în tricou, pantaloni scurţi şi şlapi.
 
– Vă ajut? o întreb totuşi.
 
Îmi răspunde din priviri, fără nici un cuvînt, ca şi cum răspunsul se înţelege de la sine. Mă apropii şi mă prinde strîns de braţ. Mă arestează.
 
– Unde mergeţi? deschid eu o conversaţie.
– La staţia de tramvai, îmi arată ea înspre strada largă a Păcurariului.
 
Şase benzi, multe maşini mici, un TIR staţionat, doi cîini traversînd în fugă, un om cu o uşă în spate, nici o staţie de tramvai.
 
Ocolim vreo două bălţi, ajungem în pas de melc la trecerea de pietoni.
– E roşu, o avertizez.
Aşteptăm.
– Mă duc la biserică, îmi explică ea.
– La care?
– Nu mai ştiu cum o cheamă. Există una pe-aici. Ajung cu tramvaiul, îmi garantează ea.
Se face verde, traversăm atît de încet, încît am timp din nou să mă imaginez cît de ridicol sînt – văzut de pe trotuar – în tricou, pantaloni scurţi şi şlapi, la braţ cu regina Angliei.
 
Mă trage de-a lungul străzii vreo sută de metri.
– Aici, zice.
– Aici, ce?
– Aici e staţia de tramvai.
„Păi, nici măcar nu e linie pe strada asta“, aş vrea să-i zic, dar mă abţin.
– Mi-am amintit. E pe Toma Cozma.
– Cine?
– Biserica.
– Aha… Păi, eu m-aş cam duce. Vă descurcaţi singură? o întreb.
– Desigur.
 
Mă duc la semafor, aştept culoarea verde. Cînd ajung în mijlocul străzii, arunc o privire spre „staţie“. Tocmai opreşte un maxi-taxi. Apare o mînă care o trage înăuntru pe regina Angliei. 
 
Domnişoara doctor
 
În studenţie, aveam o prietenă care lucra la un cabinet de homeopatie. Spre sfîrşitul programului de lucru, m-am dus să ne întîlnim acolo. Apăruse ceva în ultima clipă, nu mai ţin minte ce anume. Cert e că trebuia să mai aştept vreo juma de oră într-un soi de secretariat, unde mai era, după cum mi-am închipuit, fetiţa medicului. Cînd am rămas singuri, a făcut vreo cîţiva paşi nehotărîţi prin încăpere şi s-a aşezat după birou, fără să mă bage în seamă. Scria-desena ceva pe o foaie de hîrtie, părînd extrem de concentrată.
 
Pe de o parte, mi s-a părut foarte drăguţ ca fetiţa să aibă propriul hălăţel alb, ca de medic, pe de alta, nu m-am putut abţine să mă gîndesc cum o manipulează taică-su, încă de la o vîrstă fragedă, să ajungă ca şi el. De plictiseală, am încercat să înnod un fir de discuţie. Am întrebat-o dacă şi-a făcut temele pe a doua zi. Nu mi-a răspuns, şi-a băgat faţa şi mai mult în foaia de hîrtie. M-am dus şi i-am strecurat alături de mînă o bomboană pe care o aveam în buzunar. Nici nu s-a uitat. Am întrebat-o care-s desenele ei animate favorite. M-a ignorat ca şi cum nu existam. Treaba ei, mi-am zis. Mie-mi plac copiii şi, dacă ar fi fost mai comunicativă, probabil că aş fi apucat-o cu palmele de subsuoară şi aş fi ridicat-o cu capul pînă în tavan, cum am eu obiceiul să fac cu toţi ţîncii. N-am insistat, spre marele meu noroc. 
 
Pe stradă, după ce-am ieşit, am aflat că fetiţa era, de fapt, o soră medicală de vreo 24 de ani. Pe scurt, o femeie pitic.  
 
(fragmente din volumul Întîmplări şi personaje, în curs de apariţie la Editura Polirom)