Simt nevoia să vă vorbesc, aşa cum făceam odinioară, cînd ne strîngeam în camera mare, după ce vedeam un episod din Star Trek, aşteptat atît de mult de mami, şi desenele Disney, aşteptate cu nerăbdare de mine şi de Cezara. Ne spuneaţi atunci că sîntem niste răsfăţate că avem şansa să ne uităm în fiecare zi la desene şi la filme. Nu înţelegeam de ce şi de către cine vă era interzis lucrul acesta. Gîndirea mea naivă i-a găsit răspunzători pe bunicii mei, închipuiţi ca nişte gardieni puşi în faţa televizorului şi a frigiderului. Poate pentru că mereu ne povesteaţi despre comunism, unul dintre acele cuvinte dificile şi greu de explicat copiilor, ca o unealtă folosită să vă pedepsească să citiţi mai mult şi să vă petreceţi timpul liber aşteptînd la cozi interminabile, după mîncare.
„Pe vremea mea“ era o expresie des folosită de voi, pe care doar acum o raportez la timpul comunismului. Ştiam că atunci cînd rostiţi cuvintele cu pricina însemna că ne trimiteţi într-un trecut îndepărtat, într-o lume în care aţi fost şi voi copii, în oraşul în care am crescut şi eu cu sora mea, dar care pare altfel în memoria voastră, un loc prosper unde – menţiona bunica de multe ori – „nu simţeai grija de mîine“. Prin urmare, am început să consider socialismul o mişcare benefică pentru mersul societăţii. Pînă cînd am început să învăţ despre atrocităţile sistemului opresiv, impuse de socialism în România, şi să cred că toată perspectiva pozitivă pe care o aveţi din copilăria voastră v-a fost inoculată de comunism. De aceea, am început să am o aversiune şi faţă de această lume ostilă care v-a aparţinut şi care reprimă libertatea gîndirii. Şi mi-am dorit să fi avut 20 de ani în timpul Revoluţiei, ca să activez de partea celor care au oprit comunismul să se răspîndească pînă în zilele noastre.
Noua viziune m-a determinat să apreciez mai mult drepturile care v-au fost interzise, libertatea comunicării, dreptul de a avea convingeri politice şi religioase independente, drept care m-au făcut să analizez şi sistemul politic postcomunist. Am început să mă gîndesc la cei care voiau să fugă cît mai repede de România ceauşistă, intelectualii, artiştii, cei care voiau să se afirme, să gîndească diferit, şi eram solidară cu mentalitatea lor. Dar am realizat, cu tristeţe, că, şi în momentul acesta, reacţia societăţii la regimul actual e aceeaşi: cît mai mulţi vor să plece din România, deja o marte parte a şi făcut asta, inclusiv voi doi, părinţii mei. Ce a urmat să constat este faptul că Revoluţia nu s-a bazat şi pe un plan de restructurare, iar cei uniţi în desfiinţarea comunismului s-au dizolvat în individualităţi meschine. Conducătorii au instaurat hazardul, iar lumea frenetică şi-a cerut sălbatică drepturile.
Aţi avut dreptate, Hunedoara actuală păstrează doar numele, iar Castelul Corvinilor se ridică din cenuşa oraşului lăsat în paragină. Am păstrat în memorie ziua în care ne-ai zis chiar tu, tată, că statul român a vîndut Combinatele siderurgice, iar noul proprietar ArcelorMittal oferă ordonanţe oamenilor, ca să plece, în timp ce alţii au fost concediaţi din start. Din momentul acela, Hunedoara a devenit un oraş fără perspective, astfel încît locuitorii au plecat cu sutele în străinătate, ca să-şi întreţină familile. Comunitatea hunedoreană a început să se dezbine, înstrăinarea faţă de ţară şi de propria familie a devenit un stereotip, după Revoluţie. Copiii sînt crescuţi de bunici, iar în locul părinţilor vin pachete cu mîncare şi haine, ca să compenseze lipsa lor. Acest fapt a precedat o mentalitate modernă, capitalistă. Sportul şi artele devin domenii inferioare, în care nu se mai investesc bani în oraşe precum al nostru. Cel mai mult din familie suferi tu, mamă, care ştii mai bine situaţia în care se află sportul. Vii supărată acasă, din sălile de sport, cînd vezi că, pe zi ce trece, nu-ţi mai vin copii la handbal, pe motive că din sport nu se mai cîştigă bani.
Indiferent de situaţia în care se află Hunedoara şi întreaga ţară acum, eu nu regret comunismul, dar nici nu accept sistemul politic din ţara noastră. Lipsa voastră de acasă îmi aduce aminte de motivele care sînt răspunzătoare pentru asta, aşa că le-am materializat în acest manifest pentru dorul pe care îl port pentru voi.
Cu drag,
fiica voastră Iulia
Iulia Lasconi, 20 de ani, Facultatea de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai“, Cluj-Napoca
Fotografii din Colecția Costică Acsinte — proiect inițiat de Atelierele Albe și Muzeul Județean Ialomița.
