Am citit în Dilema veche un articol de Tudor Călin Zarojanu care mi-a plăcut foarte mult şi care conţinea următorul fragment: „Datorită părinţilor, dar şi anturajului, am crescut într-un ecumenism cultural fără limite. Nici măcar pentru o clipă n-am întrezărit vreo contradicţie, concurenţă sau nepotrivire de caracter între Pink Floyd şi Mozart, între Rembrandt şi Andy Warhol, între Zboară cocorii şi Blow Up“. Am remarcat, cu tristeţe, că nu şi datorită şcolii s-a întîmplat asta, dar am fost de acord că a punctat onest un fapt.
Ce cărţi contează? Cred că esenţial pentru mine, ca profesor, este să reuşesc să identific cărţile care contează pentru copii. De cele mai multe ori, ne gîndim că importante sînt cele despre care noi am învăţat sau am descoperit că sînt importante. De aici dificultăţile de a accepta listele de lectură propuse de elevi. Evident, şcoala trebuie să promoveze criteriul estetic, dar aş spune că mai întîi ar trebui să se asigure că are cititori. Asta se poate întîmpla numai în măsura în care pleacă de la cărţile care contează pentru ei, ajungînd la cele care contează pentru istoria literaturii.
Mă gîndesc că, cel puţin în gimnaziu, mai utile ar fi orele de lectură (îmi amintesc de orele de citire din primară), în care să se citească texte variate, inclusiv cele preferate de elevi, avînd ca fundal elemente de teorie literară esenţiale. Undeva, la sfîrşitul gimnaziului, dar mai ales în liceu, ar fi bine să înceapă ,,bătălia estetică“, în sensul unei argumentări pertinente privind valoarea cărţii din această perspectivă. Altfel spus, mă văd luptînd cinstit, în clasă, deci nu cu argumentul autorităţii, pentru a demonstra că ceea ce propun eu, din lista ,,obligatorie“, e mai valoros, dintr-un anume punct de vedere, decît ceea ce citesc elevii mei.
În cele din urmă, fiecare are dreptul la propria ierarhie, inclusiv copiii. Îmi vine în minte unul dintre drepturile enumerate de Daniel Pennac: „Dreptul de a citi orice“. (Daniel Pennac, Comme un roman). Cînd l-am descoperit, am avut o strîngere de inimă, pentru că mi-am dat seama că eu, ca cititor, ţin la acest drept, considerîndu-l firesc şi important, dar că îl încalc cînd e vorba de elevii mei. Şi ca remuşcările mele să se înmulţească (în mod fericit, aş spune), am dat şi de un Nabokov: „Cititorii se nasc liberi şi trebuie să rămînă liberi“. (V. Nabokov, Cursuri de literatură)
Reflectînd asupra acestor idei, am ajuns la concluzia că abordarea lecturii la clasă e, în mare măsură, nenaturală. Soluţia personală pe care am ales-o a fost să le propun copiilor lectura cursivă, promovată printr-un proiect naţional, numit „Cercuri de lectură“, al Asociaţiei Naţionale a Profesorilor de Limba şi Literatura Română (ANPRO). Este o soluţie care priveşte activitatea extracurriculară, dar care are efecte implicite şi asupra activităţii de la clasă. Totuşi, încă aştept soluţiile sistemice, cu impact, de la cei care scriu politicile educaţionale…
În altă ordine de idei, cred că a te opri la literatura română e păgubos. Dincolo de ipocrizii naţionaliste, aş spune că nici nu e foarte ofertantă din perspectiva literaturii pentru copii. Listele făcute de elevii de gimnaziu la cercul meu de lectură arată că, în mod natural, aceştia se raportează şi/mai ales la literatura universală sau la cea contemporană. E un firesc asupra căruia ei ne atrag atenţia, dar care, la nivel de sistem, e ignorat. Închei cu amintitele drepturi imprescriptibile ale cititorului, invitîndu-vă la un exerciţiu de reflecţie: Ce aţi exclude sau cu ce aţi completa lista? Dacă sînteţi în poziţia unui ,,consilier de lectură“ (părinte, profesor, prieten etc.) pentru un tînăr: Pe care le respectaţi şi pe care le încălcaţi? Drepturile imprescriptibile ale cititorului (apud Daniel Pennac, Comme un roman, Galimard, 1992):
1) Dreptul de a nu citi. 2) Dreptul de a sări paginile. 3) Dreptul de a nu termina o carte (de citit, fireşte). 4) Dreptul de a reciti. 5) Dreptul de a citi orice. 6) Dreptul la bovarism (maladie transmisibilă pe cale textuală). 7) Dreptul de a citi oriunde. 8) Dreptul de a citi pe sărite. 9) Dreptul de a citi cu voce tare. 10) Dreptul de a tăcea (de a nu vorbi despre ceea ce am citit).
Marilena Şerban este profesoară de limba şi literatura română la Liceul Greco-Catolic „Timotei Cipariu“.
Către carte
Dreptul de a citi orice
Marilena ȘERBAN
Adevarul.ro
