Spre norocul meu, plecările mele au început de la o vîrstă destul de fragedă, fiindcă părinÈ›ii mei au hotărît să mă trimită în străinătate cîte o lună în fiecare vară. Èšin minte că prima dată (aveam 11 ani) nu am vrut să fac asta, am plîns întruna, am ameninÈ›at că intru în grevă, că nu o să mai vorbesc cu ei. Dar bineînÈ›eles că, la plecarea din orășelul din Anglia în care petrecusem o vreme, am plîns din nou, de data asta pentru că deja mă contaminasem cu virusul dorului de ducă. Și bineînÈ›eles că am vorbit în continuare cu ai mei, nu am mai făcut nici o grevă. Și de atunci am tot plecat. Însă nu atunci a fost momentul în care am plecat cu adevărat de acasă. Nici măcar cu mulÈ›i ani după aceea, cînd am trăit pentru o perioadă mai lungă la Bruxelles. Atunci am început să savurez pe bune acel Cola-Cao trimis de maică-mea, care îmi amintea fără îndoială de gustul copilăriei, al adolescenÈ›ei È™i al primei mele tinereÈ›i, în timp ce în paralel învățam să beau cafea dimineaÈ›a, pentru că simÈ›eam că acel praf maro venit direct din cămara familiei mele era prea preÈ›ios ca să-l consum în fiecare zi. Obiceiul de atunci mi-a rămas pînă în ziua de astăzi: „acasă“ este locul unde pot să-mi beau cana cu Cola-Cao rece, în dimineÈ›ile acelea în care nimic altceva nu ar fi putut să mă bucure mai mult.
Sau cel puÈ›in, în felul ăsta, un loc poate să devină la fel de acasă, mai degrabă decît „acasă“. Dar faptul că ceva ajunge să fie „acasă“ nu înseamnă neapărat că aÈ™a va rămîne pentru totdeauna. Acasă poate fi o stare, o perioadă. Acasă poate fi în mai multe locuri deodată. În acelaÈ™i timp, un loc devine acasă dacă există persoane care te ajută să aÈ™ezi cărămizile ei. Nu aÈ™ putea să trăiesc într-un loc în care nu ar exista oameni dragi, oameni cu care să mă înÈ›eleg È™i cu care să pot să mă simt cu adevărat în siguranță, fără să conteze că sînt îmbrăcată în trening È™i port un tricou vechi. Uneori călătoreÈ™ti pînă la capătul lumii, ajungi să vezi locuri minunate È™i tot la aceleaÈ™i ritualuri te întorci. Pentru că sîntem făcuÈ›i din obiceiuri, pînă la urmă, iar acestea sînt o parte importantă a fundaÈ›iei.
BineînÈ›eles, fiind plecată, îmi lipsesc anumite persoane, mai ales în momentele importante. DistanÈ›a fizică joacă un rol destul de important: în ciuda faptului că am acces la Internet tot timpul È™i că aÈ™ putea să vorbesc cu oricine, aproape în orice moment, comunicarea devine mai dificilă cînd nu împarÈ›i un loc în spaÈ›iu È™i un timp comun cu cealaltă persoană. Dar la fel cum trece viaÈ›a pentru mine, trece È™i pentru cei care au rămas acolo. Nu afli lucrurile care se întîmplă în viaÈ›a de zi cu zi, ori ajungi să le afli online, la mîna a doua, È™i acest fapt poate să devină destul de frustrant. La un moment dat, nu ai decît să accepÈ›i situaÅ£ia, să-È›i asumi că atunci cînd eÈ™ti departe, trebuie să înveÈ›i să selectezi È™i să sintetizezi orice informaÈ›ie. Te înveÈ›i cu gîndul că oamenii dragi se vor căsători, vor face copii, vor merge la petreceri, se vor supăra unii pe ceilalÈ›i, È™i aÈ™a mai departe… chiar dacă tu nu eÈ™ti acolo să vezi, să plîngi cu ei sau să stai peste noapte cu copiii lor. În acelaÈ™i timp, am devenit, oarecum, mai selectivă față de cum (sau cu cine) îmi petrec timpul cînd mă întorc într-unul dintre locurile pe care le consider „acasă“: fie în oraÈ™ul meu natal, fie la capătul lumii, unde acum un an îmi petreceam cîteva săptămîni la cort È™i salutam berzele în fiecare dimineață înainte de culcare, fiindcă acolo se luminează la ore absurde pentru o ființă obiÈ™nuită cu nopÅ£i mai întunecate È™i mai lungi. Această senzaÈ›ie de întoarcere la ceva cunoscut, de stat la mai multe pahare de vorbă, ca È™i cum spaÈ›iul nu ne-ar fi despărÈ›it pentru cîteva luni, sau chiar ani, este ceea ce mă face pe mine să identific acel „acasă“. „Acasă“ sînt toate momentele în care poÈ›i să începi o discuÈ›ie cu o propoziÈ›ie celebră la Salamanca: ,,După cum spuneam ieri...“
Elena Borrás este traducătoare de literatură română în limba spaniolă È™i trăieÈ™te la BucureÈ™ti de È™ase ani.
