Spre norocul meu, plecările mele au început de la o vîrstă destul de fragedă, fiindcă părinții mei au hotărît să mă trimită în străinătate cîte o lună în fiecare vară. Țin minte că prima dată (aveam 11 ani) nu am vrut să fac asta, am plîns întruna, am amenințat că intru în grevă, că nu o să mai vorbesc cu ei. Dar bineînțeles că, la plecarea din orășelul din Anglia în care petrecusem o vreme, am plîns din nou, de data asta pentru că deja mă contaminasem cu virusul dorului de ducă. Și bineînțeles că am vorbit în continuare cu ai mei, nu am mai făcut nici o grevă. Și de atunci am tot plecat. Însă nu atunci a fost momentul în care am plecat cu adevărat de acasă. Nici măcar cu mulți ani după aceea, cînd am trăit pentru o perioadă mai lungă la Bruxelles. Atunci am început să savurez pe bune acel Cola-Cao trimis de maică-mea, care îmi amintea fără îndoială de gustul copilăriei, al adolescenței și al primei mele tinereți, în timp ce în paralel învățam să beau cafea dimineața, pentru că simțeam că acel praf maro venit direct din cămara familiei mele era prea prețios ca să-l consum în fiecare zi. Obiceiul de atunci mi-a rămas pînă în ziua de astăzi: „acasă“ este locul unde pot să-mi beau cana cu Cola-Cao rece, în diminețile acelea în care nimic altceva nu ar fi putut să mă bucure mai mult.

Sau cel puțin, în felul ăsta, un loc poate să devină la fel de acasă, mai degrabă decît „acasă“. Dar faptul că ceva ajunge să fie „acasă“ nu înseamnă neapărat că așa va rămîne pentru totdeauna. Acasă poate fi o stare, o perioadă. Acasă poate fi în mai multe locuri deodată. În același timp, un loc devine acasă dacă există persoane care te ajută să așezi cărămizile ei. Nu aș putea să trăiesc într-un loc în care nu ar exista oameni dragi, oameni cu care să mă înțeleg și cu care să pot să mă simt cu adevărat în siguranță, fără să conteze că sînt îmbrăcată în trening și port un tricou vechi. Uneori călătorești pînă la capătul lumii, ajungi să vezi locuri minunate și tot la aceleași ritualuri te întorci. Pentru că sîntem făcuți din obiceiuri, pînă la urmă, iar acestea sînt o parte importantă a fundației.

Bineînțeles, fiind plecată, îmi lipsesc anumite persoane, mai ales în momentele importante. Distanța fizică joacă un rol destul de important: în ciuda faptului că am acces la Internet tot timpul și că aș putea să vorbesc cu oricine, aproape în orice moment, comunicarea devine mai dificilă cînd nu împarți un loc în spațiu și un timp comun cu cealaltă persoană. Dar la fel cum trece viața pentru mine, trece și pentru cei care au rămas acolo. Nu afli lucrurile care se întîmplă în viața de zi cu zi, ori ajungi să le afli online, la mîna a doua, și acest fapt poate să devină destul de frustrant. La un moment dat, nu ai decît să accepți situaţia, să-ți asumi că atunci cînd ești departe, trebuie să înveți să selectezi și să sintetizezi orice informație. Te înveți cu gîndul că oamenii dragi se vor căsători, vor face copii, vor merge la petreceri, se vor supăra unii pe ceilalți, și așa mai departe… chiar dacă tu nu ești acolo să vezi, să plîngi cu ei sau să stai peste noapte cu copiii lor. În același timp, am devenit, oarecum, mai selectivă față de cum (sau cu cine) îmi petrec timpul cînd mă întorc într-unul dintre locurile pe care le consider „acasă“: fie în orașul meu natal, fie la capătul lumii, unde acum un an îmi petreceam cîteva săptămîni la cort și salutam berzele în fiecare dimineață înainte de culcare, fiindcă acolo se luminează la ore absurde pentru o ființă obișnuită cu nopţi mai întunecate și mai lungi. Această senzație de întoarcere la ceva cunoscut, de stat la mai multe pahare de vorbă, ca și cum spațiul nu ne-ar fi despărțit pentru cîteva luni, sau chiar ani, este ceea ce mă face pe mine să identific acel „acasă“. „Acasă“ sînt toate momentele în care poți să începi o discuție cu o propoziție celebră la Salamanca: ,,După cum spuneam ieri...“

Elena Borrás este traducătoare de literatură română în limba spaniolă și trăiește la București de șase ani.