În ceea ce privește abandonul școlar, v‑am auzit afirmînd că credeți mai degrabă în „prima șansă“ decît într-o „a doua șansă“. Cum motivați?
 
Este nevoie de „A doua şansă“ atunci cînd alți factori externi (sărăcia, discriminarea, dizabilitatea) împiedică participarea la „prima șansă“ și/sau, dacă această „primă șansă“ este de slabă calitate. În plus, a doua șansă este o cheltuială suplimentară considerabilă (ca și repetenția, de altfel). Fără să contest necesitatea acestei „a doua șanse“, pentru cei care din motive obiective și subiective nu au avut „prima șansă“ a unei educații de calitate, consider că este mult mai firesc și mai eficient să investești (mai mult și mai „inteligent“) în „prima șansă“.  
 
Totuși, ce schimbări pot produce pe termen lung programe de tipul „A doua șansă“ în societatea noastră? E doar o soluție pentru alfabetizare sau poate fi mai mult de atît?
 
Proiectele de tip „A doua șansă“ ar trebui să urmărească nu doar o alfabetizare primară (absolventul să știe să citească, să scrie și să socotească), ci o alfabetizare funcțională. Competențele dobîndite  trebuie să fie funcționale: să citească un prospect, condițiile unui contract de muncă, un program electoral etc.; să sintetizeze, într-o declarație scrisă, condițiile în care s-a întîmplat, de exemplu, un accident de circulație; să socotească cele mai avantajoase condiții ale unui împrumut la bancă. În plus, programele de tip „A doua șansă“ oferă și o calificare profe¬sio¬na¬lă – deci oferă șansa găsirii unui loc de muncă și, implicit, de autonomie personală (adică de a nu mai fi la mila unui stat care te poate abandona, la un moment dat, sau ai cărui reprezentanți pot condiționa acest ajutor pe considerente mai mult sau mai puțin morale). 
 
Pe termen lung, acest program poate „repara“ problemele „primei șanse“ în educație, dar, mai important, poate transforma un asistat social într-un contribuitor și o persoană dependentă într‑una autonomă.
 
Cine sînt beneficiarii proiectelor „A doua șansă“? 
 
Beneficiarii acestui program sînt, desigur, cei care nu au avut „prima șansă“. Din motive obiective: sărăcia, accesul dificil la o unitate școlară, boala sau dizabilitatea, lipsa familiei sau migrația (internă sau externă). Dar și din motive subiective sau conjuncturale: nivelul scăzut de educație sau dezinteresul părinților sau al comunității, discriminarea explicită sau implicită sau hărțuirea (este vorba, de exemplu, de copiii romi sau de cei cu dizabilități), caracterul vetust, neprietenos și nemotivant al învățării în școală. Și nu în ultimul rînd, din motive culturale: lipsa de încredere în educație, în general, și în școală, în special.
 
Indiferent de motivul părăsirii „primei șanse“, devin tot mai evidente diferențele de statut, de venituri, de prestigiu social între persoanele educate și cele fără educație. Chiar dacă societatea română de azi oferă (destul de) numeroase exemple de personaje foarte bogate, foarte influente politic și social, dar cu un nivel redus de educație, a început, cred eu, un proces de „trezire la realitate“ în acest sens. 
 
Care sînt factorii ce au influențat în mod constant și decisiv abandonul școlar în România după 1990? 
 
Factorii care determină abandonul școlar și/sau părăsirea timpurie a școlii (le voi trata împreună, deși este nevoie de o discuție specială) sînt arhicunoscuți și, în linii mari, sînt cei enumerați mai sus (obiectivi, subiectivi și – categorie de mijloc – culturali). Din această ultimă categorie, aș menționa, pentru perioada de după 1990, dispariția constrîngerii și a fricii – amîndouă omniprezente în societatea totalitară comunistă – și deschiderea societății: au apărut noi modalități de informare, de distracție și, în general, de petrecere a timpului. A contribuit la acest lucru, zic eu, și o înțelegere greșită a „democrației“ în registru anarhic – „Fac ce vreau!“ – în absența unei gîndiri pe termen lung și a preocupării pentru consecințele propriilor acțiuni, ambele moștenite din comunism („statul tătuc“ le gîndește pe toate pentru noi…).     
 
Cum comentați ceea ce se întîmpla înainte – copiii erau menținuți forțat în „sistem“, profesorii închideau ochii și-i treceau clasa „din milă“, pentru a nu „se face de rîs“ și din frica de a raporta abandonul școlar? Oare ce s-a ales de acei copii?
 
Aici se pot comenta multe aspecte: menținerea în sistem nu e rea, în sine, chiar cu forța, zic eu. Multe sisteme de învățămînt, inclusiv cele mai democratice, abordează foarte serios și sancționează drastic abandonul școlar – chiar și pe părinții care nu își trimit copiii la școală. Motivul este simplu: nu se discută, aici, dreptul părintelui de a-și crește cum vrea copilul, ci „interesul superior al copilului“, deci dreptul lui la educație și șansa de promovare socială prin educație. 
 
„Trecutul din milă“ era și nu era: eu, de exemplu, am fost profesor de școală generală în ultimii zece ani ai comunismului. „Lăsam“ mulți corigenți și, cu toate că am fost chemat de cîteva ori „la Partid“, cum  se zicea – deși nu eram membru! –, nu am fost amenințat, nu mi-a fost diminuat calificativul, nu mi s-a tăiat salariul din acest motiv. Deci, pînă la un punct, era și o problemă de verticalitate, de rezistență la astfel de presiuni, plus acceptarea faptului că nu vei ocupa „funcții de răspundere“ (unde ajungeau, de regulă, cei obedienți, nu neapărat cei competenți). Pe de altă parte, eu, ca profesor, nu eram format, nu eram pregătit să fac lecția atractivă, plăcută pentru elevi – de unde și dezinteresul lor. 
 
În plus, și atunci se dădeau și se luau bani, cadouri, servicii în schimbul notelor și al promovării. Să nu ne închipuim că mesele întinse și cadourile pentru directori, inspectori sau controlori, condiționarea promovării cu bani sau servicii sexuale, fondul clasei și „împroprietărirea“ cu bunul public au apărut, peste noapte, în 1990. Dimpotrivă, din acest punct de vedere societatea românească (inclusiv sistemul de învățământ) a fost incredibil de coerentă cu sine…
 
Șerban Iosifescu este președintele Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățămîntul Preuniversitar – ARACIP. 
 
a consemnat Adina POPESCU