– o povestioară la uşă –

Se dedică domnului Neagu Djuvara 

Povestea e veche şi i-o datorez tatălui meu. Prin anii 1940, invitat la o recepţie din înalta societate bucovineană, tata sună la uşa unei case cu marchiză şi gard viu. Absolvent de liceu militar şi apoi locotenent al armatei regale, tata e însoţit de ordonanţă (nu de urgenţă, ci de permanenţă): un post-adolescent cu obraz piersiciu şi o bănuială de tuleie, alături de care tata, la cei douăzeci şi ceva de ani, pare matur. E prima lui apariţie în casa respectivă, gazda l-a invitat pesemne din obligaţie, căci de cunoscut nu se cunosc.

Cînd amfitrioana deschide uşa, tata înţepeneşte într-o poziţie de drepţi pentru care Peter O’Toole ar fi dat filodormă în Noaptea generalilor. E ca scos din cutie, ras un milimetru sub piele, pieptănat impecabil, cu o ţinută care scîrţîie la mers. Îşi murmură salutul, „Bonsoir, madame“, cu capul înclinat în unghiul optim, cu privirile evitînd stilat decolteul gazdei. „Bune maniere ca astea nu găseşti pe front“, dă el să se felicite în gînd, cînd gazda, o femeie superbă şi totodată o fanatică a etichetei, îi curentează entuziasmul:

– Et les gants? Où sont-ils?

Colindat din şcoală de ispita de-a scrie şi de-a citi versuri, tata ar vrea să murmure Où sont les gants d’antan?, dar banchiza din pupilele femeii nu-l lasă. Îşi scoate mănuşile din chipiul pe care-l poartă sub braţul îndoit la nouăzeci de grade, conform celor mai noi ghiduri de comportament în societate. Şi le trage pe mîini şi revine în poziţia iniţială.

– Voilà. Élégance oblige, spune doamna şi, pare-se, stăpîna casei, cu ceva ce începe să aducă a surîs.

Carevasăzică, nu doar nobleţea impune, ci şi eleganţa, îşi spune tata. Pus un pic la colţ, el aşteaptă să fie invitat înăuntru şi îşi promite, tot în gînd, fiindcă acolo se coc marile planuri, ca altă dată să nu mai calce strîmb. Numai că seminarul de bune maniere nu pare să se fi încheiat.

– Et votre carte de visite? murmură doamna, cu un glas ca şopotul pîrîului peste pietre.

– Pardon? face tata, imbatabil măcar la franceză, dacă ţinuta îi pare corigentă.

– Une carte de visite, vous-en avez?

La un pas în spatele tatălui meu, ordonanţa cu obraz piersiciu şi cu bănuiala de tuleie deasupra gurii priveşte albastru în faţă. Pare sculptat şi se dedă celor două îndeletniciri în absenţa cărora viaţa devine problematică: respiratul şi clipitul. Între timp, tata pescuieşte anevoie o carte de vizită din portvizit (e înmănuşat şi se teme să nu gafeze din nou dacă-şi scoate, fie şi pentru cîteva clipe, mănuşa) şi i-o înmînează gazdei.

– Votre main, s’il vous plaît.

Mut, tata îi întinde mîna stîngă.

– L’autre, voyons.

La fel de mut, tata îşi retrage stînga şi-i oferă dreapta, semn că alternanţa la guvernare îşi arată simbolurile unde nu gîndeşti. Gazda se uită o secundă la cartea de vizită, i-o aşază pe dosul palmei înmănuşate şi repetă:

– Voilà, élégance oblige.

Tata pocneşte scurt din călcîie, fiindcă, nu-i aşa?, unde nu-i stil, vai de picioare. Simte că va fi în fine poftit înăuntru şi chiar face o jumătate de pas în faţă. Eroare. Splendoarea cu glas ca şopotul murmură aproape senzual: „Attendez“. Pe urmă îi ia cartea de vizită, îi îndoaie colţul din dreapta sus şi i-o aşază la loc pe dosul palmei.

– C’est ce qu’on fait pour la première visite. Et c’est une visite de quinze minutes, rien de plus. Maintenant allez-y.

E momentul în care obeliscul uman din spatele tatălui meu face o primă mişcare, ştiind că e de datoria lui să-şi însoţească superiorul. Gazda îl observă şi, prevenitoare din fire, i se adresează tatei:

– Il s’appelle comment, votre compagnon?

Tata se întoarce spre ordonanţă cu o privire sticloasă:

– Spune-i doamnei cum te cheamă, sergent.

Ordonanţa se execută fără şovăire:

– Să trăiţi, sînt sergent Marin Curcumere.

Gazda îşi maschează elegant stupoarea şi întreabă la fel de elegant, dar de data asta pe româneşte:

– Cu ce?

– Cu mere, răspunde îndatoritor ordonanţa.

Întîmplarea s-a petrecut, cum spuneam, în anii 1940. Cu peste o jumătate de secol mai tîrziu, am mers cu tata la premiera românească a filmului Rămăşiţele zilei, după romanul lui Kazuo Ishiguro pe care tocmai îl tradusesem. La prima apariţie a lui Anthony Hopkins în pielea majordomului Stephens, l-am simţit alături pe tata cum se lasă încălzit nu doar de forţa actorului, ci şi de amintirea acelei seri bucovinene începute sub marchiza unei case de oameni avuţi. La ieşirea din sală, pe cînd ne îndreptam spre autobuz, l-am abordat un pic şmechereşte:

– Parcă te-aud că o să-mi spui că eleganţa e un afrodiziac.

– Nu neapărat, dar poate fi, a răspuns tata.

Am zîmbit şi am continuat, sigur pe mine ca fosta lui profesoară de bune maniere:

– Fiindcă tot îmi împui capul cu Cioran (adevărat, mi-l împuia), chiar merită să citeşti La tentation d’exciter?

M-a privit cu dulceaţa aspră de care doar el era în stare şi mi-a ştampilat insolenţa cu vorbele la care ajunsesem să ţin ca la o mantră a iubirii:

– Ai grijă să nu păţeşti ceva la mintea aia. 

Radu Paraschivescu este scriitor. Cea mai recentă carte a sa este Orice om îi este teamă, apărută la Editura Humanitas, 2018.