Eram mult mai apropiați între noi. Pe vremea aia, cînd stăteam la cozi, ne înghesuiam zece persoane pe metru pătrat. În miile de ore petrecute pe la cozi în fiecare an ajungeai să îți cunoști tot cartierul. Cine își mai cunoaște azi vecinii?
Eram mult mai bine adaptați la condițiile de mediu. Noaptea, pe străzi, ochii nu ne erau deranjați de iluminatul stradal. Învățam să ne orientăm în beznă, să apreciem nopțile cu lună plină. Asta m-a stimulat să învăț fazele lunii… Cine mai știe să meargă azi pe întuneric?
Lipsa apei calde ne-a făcut să ne spălăm cu apă rece (atunci cînd curgea și aia), sănătate curată pentru organism. Frigul din case ne-a călit. Acum, Primăria încearcă din nou să ne educe, tăind sistematic apa caldă și căldura din apartamente – dar am uitat să ne adaptăm. Sau poate că ne-am pierdut conștiința civic-comunistă.
Aglomerația din autobuze ne-a învățat să ne ținem respirația pe durate lungi de timp. Și să rezistăm – cîte cinci-șase oameni – pe scara autobuzelor, tramvaielor sau troleibuzelor. Unde a dispărut solidaritatea umană? Iar cine nu dorea să își dezvolte calitățile de cascador înghesuinde-se prin mijloacele de transport putea merge pe jos. Zeci de kilometri. Ținînd contactul cu pămîntul, că nici asfaltul nu era cine știe ce. Venind de multe ori pe jos de la Universitate pînă în Balta Albă, atunci cînd troleibuzele erau în pană de curent, traversam vechile cartiere bucureștene, în curs de demolare. Printre buldozere și excavatoare, prin noroaie nesfîrșite, învățam să fiu atent la fiecare pas. Mergînd după rază… Acum se plătesc bani grei pentru asemenea antrenamente.
Că tot veni vorba despre circulație. Azi, traficul bucureștean este ucigător. Cele aproape două milioane de mașini blochează orice, iar mersul zilnic cu mașina este un factor semnificativ de stres. Mai țineți minte orașul în anii 1980? Cînd erau mai puțin de o sută de mii de mașini? Iarna, cel puțin, cînd circulația era blocată, toată lumea mergea pe mijlocul străzii. Poate că de vină sîntem noi. Acum putem să ne cumpărăm mașini imediat, fără să ne gîndim prea mult la asta. Atunci aveam timp de gîndire. De pînă la cinci ani, momentul în care semnai contractul pentru o Dacie și cel în care îți primeai mașina.
Dar micile bucurii ale vieții? S‑au dus și ele… Extazul pe care îl simțeai cînd cumpărai un kilogram de carne după zile de stat la coadă, trecerea prin mulțimea invidioasă, care mînca din priviri pachetul de carne ținut deasupra capului ca un trofeu prețios… Campioni. E drept, invidioșii acționau și atunci, ca și acum. În anul 1986, ieșind de la coada de la carne de la „blocurile roșii“ de pe Bulevardul Muncii, tatăl meu încerca cu greu să iasă din mulțime. Ținînd în mîna ridicată deasupra mulțimii kilogramul de carne cu greu obținut, a simțit cum un cetățean i-a furat ceasul de la mînă. Aglomerația era atît de mare că nu l-a putut opri pe hoț și nici urmări. Dar la carne nu a renunțat. Semn că acele vremuri ne ajutau să luăm rapid decizii importante.
Tot despre alimentație. Era rațională, fără E-uri. De fapt, nici nu avea cum să fie atîta timp cît nu era mai deloc. Am multe dubii despre presupusa lipsă a E-urilor… rămași aproape singurii locuitori ai Alimentarelor, creveții vietnamezi (SongLo și BenGhe) puteau fi mîncați cu greu, dacă aveai în ce să îi prăjești. Că uleiul, sărmanul, a fost primul raționalizat. Iar în vara lui 1989, în Costinești, la Terasa Tineretului, dacă cereai ceafă de porc cu cartofi prăjiți, primeai șuncă sintetică cu creveți. Semn de internaționalizare, probabil.
De băut, însă, se găsea de să se bucure tot poporul. De la vinurile cu strugurii culeși de pe „dealurile Chimiei“ la raioanele cu vodcă rusească, poloneză, coniac albanez, rom cubanez. Orice pentru ca poporul să se bucure. Poate că o fi și o legătură între dispariția băuturilor din magazine și răsturnarea regimului, la ceva timp după asta.
Libertatea de a fura, în mod patriotic, la locul de muncă era un alt obicei care s-a pierdut între timp. Atunci aproape oricine pleca cu ceva acasă. Măcar un șurub, un capăt de sîrmă, ceva-ceva tot trebuia să iasă. Am cunoscut în anii 1990 un maistru sondor care era foarte supărat că nu mai poate aduce acasă saci de ciment (folosiți, în teorie, pentru cimentarea găurilor de sondă). Pe vremea răposatului își făcuse gardul casei cu așa ceva. Acum? Da, are salariu semnificativ mai mare, dar chiar să dea bani pe ciment?
Pe atunci apucai să îți cunoști țara. Cum foarte rari erau cei care puteau ieși din țară, în vacanțe sau concedii apucai să mergi aproape peste tot. Și să admiri cum, treptat, în anii 1980, toate centrele orașelor semănau din ce în ce mai mult între ele, odată cu demolarea zonelor istorice. De ce să îți pierzi timpul cu alte țări?
Învățai să muncești. În locul altora. Am fost la munci agricole și în liceu, și în armată, și în facultate. Am văzut cum politicile Tovarășului susțineau sortarea a tot ce era mai bun pentru export, iar mizeriile pentru piața internă. E bine să vezi de cînd ești mic cum ești văzut de conducătorii tăi.
Iar Partidul te pregătea pentru viață. Avea grijă de tine. Proces electoral? Zeci de candidați? Prea multe minciuni? Nu știi ce să alegi? Nu existau asemenea probleme! Aveai un singur candidat pe care, chiar dacă nu îl alegeai, tot ieșea. Probabil erai unul dintre cei 0,13% care nu îl votau, că orice reprezentant avea peste 99%.
Unde mai pui că, dacă treceai prin uriașa competiție pentru un loc la un liceu bun, la 14 ani, rezistai la 16, la treapta a doua, și mai și intrai la facultate, erai un om aranjat. Partidul îți dădea repartiție. Da. Un post asigurat, asemănător cu legarea de glie a iobagilor. De la stabilirea „Listei celor 18 orașe interzise“, repartițiile se dădeau, în funcție de merite, bineînțeles, în ordinea următoare: în sate în care oprește trenul, în sate în care s-a auzit de tren și, pe ultimul loc, în sate în care nu s-a auzit de tren. Odată ajuns acolo, era foarte greu să mai pleci. Transferurile spre orașe decente erau vise frumoase pentru mulți. Din 1988 se abolise și dubla repartiție. Ne temeam… Dar acum multe televiziuni organizează concursuri prin jungle și insule pustii. Deci…
Și învățai că poți face orice. Orice gîndea Ceaușescu, evident. Fără un fundament logic, sfidînd bunul-simț economic și social. Analiză costuri/beneficii? Ideea de a produce ceva care să aducă valoare și care să aibă căutare? Contrazicea viziunile marelui Cîrmaci.
Haine? Rar, aproape toate la fel. Cărți? Titluri puține, aprobate de cenzura comunistă. Filme? Muzică? Nu – oficial, da – datorită revoluției datorate apariției video-urilor, comerțului cu casete pirat, Europei Libere… Mai rar, unor oameni mai luminați, care mai închideau ochii.
Ești stresat de sărbători? De Crăciun? De reclame? De programe idioate la TV? Nici o grijă. Asemenea probleme nu existau. Moș Crăciun nu venea – cel puțin nu legal. Iar imbecilitatea la TV era de altă natură, cu origine cunoscută și controlată.
Unele lucruri însă nu s-au schimbat. Progeniturile activiștilor și securiștilor făceau aceleași porcării pe care le fac azi copiii de bani gata. De multe ori e vorba despre aceleași familii.
Libertate? Puterea de a gîndi, de a vorbi, de a face ce visăm? La ce ne trebuie? Pentru asta trebuie să gîndim, să muncim, să ne ținem de cuvînt.
Mai sînt multe altele: umilința celor veniți din provincie care ne rugau să le cumpărăm pîine, că aveam buletin corespunzător. Cei zece ani în care, elev la școală și la liceu în apropiere de Uzina „23 August“, trebuia să merg dimineața devreme să îl aștept pe Tovarășul, venit în vizită de lucru. Oamenii pe care îi vedeam cum veneau și plecau în turme lungi, agale, la repetiții pe stadion (tot „23 August“). Amărîți, dar fără să scoată un sunet, ascunzînd totul în suflet.
Regrete? Că am trăit fabuloșii ani 1970 și 1980 de partea greșită a Zidului. Și, poate, faptul că nu mai am acum 30 de ani mai puțin, cît aveam cînd s-a sfîrșit.
Adrian Stănică este cercetător la Institutul Național de Geologie Marină – GeoEcoMar – și jurnalist de știință.
Foto: Lucian Muntean
