Lumea fizică nu produce resturi. Nici lumea organică, pînă la om, nu produce resturi, deșeuri, gunoaie. Copacii morți, stîrvurile, dejecțiile nu sînt gunoaie. Ele sînt parte a unui ciclu natural al nașterii și morții, al unei circulații a materiei în care resturile sînt reintegrate în circuit pentru a produce din nou viață.
Gunoiul se naște odată cu omul. El apare din excedentul nefolosit: excedent de energie, excedent de vînat, de alimente, de recolte, excedent de producție, excedent de consum. El provine din incapacitatea de a reintegra în natură ceea ce a fost consumat și ceea ce a rămas neconsumat.
Dar, odată cu omul, deșeul mai are un sens. Existența deșeului organic e semnul însuși al viului. Cum ziceam, doar organismele vii produc deșeuri, iar acesta este semnul unei bune funcționări a organismului, este semnul vieții înseși. În exact același timp însă, deșeul este semnul perimării, al distrugerii și al morții. El capătă, prin asta, o semnificație negativă, pentru că moartea este opusul vieții, pentru că perimarea este opusul creșterii. Mai mult, aș zice, deșeul este negativul însuși. Cu alte cuvinte, tot ceea ce este conotat negativ în existența umană poate fi asimilat, la limită, restului, deșeului. Iar asta nu doar pentru că deșeul înseamnă moarte, ci și pentru că restul este ceea ce rezistă, ceea ce se opune înțelegerii și cuceririi umane, este ceea ce nu poate fi asimilat nici de minte, nici de gură, nici de mînă. Restul este limita deopotrivă internă și externă a ființei umane. Iar restul înțeles ca deșeu și apoi gunoi este recunoașterea de către om a finitudinii sale: ființă finită ca viață, ființă finită în posibilitățile sale de înțelegere și de control.
Cînd devine restul gunoi? Atunci cînd omul își recunoaște înfrîngerea în fața limitelor proprii și a restului inasimilabil. Atunci cînd omul se vede redus nu doar la statutul de ființă producătoare de deșeuri, ci și, in extremis, la cel de deșeu. Atunci cînd știe că devine el însuși una cu restul pe care îl evacuează periodic, în clipa în care, biologic, fizic și metafizic, nu mai are posibilitatea să se detașeze de deșeurile sale și se confundă cu ele.
Dar există și o dimensiune mai puțin filosofică în povestea deșeurilor. Este dimensiunea modernității noastre demiurgice, care ne-a făgăduit tot ce e frumos, curat, plăcut, rentabil pentru a ne smulge din promiscuitatea lumii trecute. Forța economică, industrială, dar și cea științifică și artistică a vremurilor moderne refuză deșeul pentru că e urîtul, murdarul și neproductivul, care trebuie mereu reduse, minimalizate, chiar excluse. Modernitatea noastră separă net funcțiile corpului uman și social și ține la distanță tot ce e funcțional de ceea ce nu mai este: coșul de gunoi, toaleta, cimitirul. Efortul societăților dezvoltate constă tocmai în a se prezenta ca spații curate, ordonate, iar progresul moravurilor este efortul prin care învățăm să ținem ascunse resturile noastre: de la rufe murdare pînă la excremente, de la secreții pînă la cadavre.
În jurul acestor resturi s-a țesut în timp un bogat imaginar, deopotrivă mitologic, religios ori artistic. Învierea din morți, refacerea corpului din bucăți, însuflețirea unor obiecte aruncate, Frankenstein – cu toate sînt conjurări ale restului de a reveni, mereu într-o formă misterioasă ori monstruoasă, printre cei vii.
Dar societatea modernă dezvoltă cea mai articulată ideologie a deșeului odată cu conștientizarea poluării ca efect (tot mai puțin) secundar al dezvoltării industriale. Demiurgia industrializării se vede pusă în dificultate și apoi chiar pusă integral în cauză de consecințele dezastruoase produse de resturile unei economii obsedate de propria creștere. Ea se vede, apoi, interogată și în privința inegalităților pe care le produce, într-o societate și între societăți, prin atribuirea beneficiilor creșterii unei minorități privilegiate și prin distribuirea neajunsurilor (exploatare, precaritate, dar mai ales poluare și deșeuri) acelor părți ale societății și lumii care nu pot să li se opună.
Lumea modernă, după ce satisface nevoile celor mulți, mai inventează o ideologie: aceea a consumului nemărginit. Consumismul este ideologia celui bogat, a celui care se pretinde bogat sau vrea să fie bogat, și se caracterizează, printre altele, prin luxul pe care și-l permite de a dobîndi și de a arunca. Opulența e totuna cu risipa, cu excesul de produse și cu excesul de reziduuri. Să posezi și să poți arunca ce posezi pentru a poseda din nou, altceva sau același lucru, iată însemnele bogăției. Invers, omul sărac e strîngător pentru că orice poate să fie infinit de folositor, recuperat și reintrodus în circuitul uzului cotidian. Abundența săracilor, cum ar spune un mare antropolog, e opusul luxului celor bogați și se identifică mai degrabă cu valoarea mare acordată fiecărui lucru și, prin extensie, fiecărei persoane.
Un ultim gînd despre gunoi și gunoaie: victime ale propriilor noastre halucinații de dezvoltare și bunăstare, gunoiul pe care îl aruncăm se întoarce împotriva noastră așa cum revine refulatul. Ca o parte a vieții noastre individuale și colective căreia nu am învățat să-i găsim locul potrivit, o parte pe care o respingem sistematic și ca loc, dar și ca semnificație, o parte care nu încetează să crească pe măsură ce obsesia noastră a curățeniei și purității se traduce în norme tot mai constrîngătoare.
Munți de deșeuri, milioane de vieți inutile transformate în mase rătăcitoare asemeni containerelor cu gunoaie, nesfîrșite producții de fake-news și non-informații – un peisaj care are cu siguranță nevoie de o nouă ecologie a spiritului uman și de un nou sens al vieții în comun.
Ciprian Mihali a predat, timp de 20 de ani, Filozofia la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Din 2016, lucrează la Bruxelles pentru Agenția Universitară a Francofoniei.
Foto: wikimedia commons
