Am avut un noroc extraordinar şi un privilegiu unic: i-am fost lui Petru studentă, colegă, camaradă de drum preţ de vreo douăzeci de ani şi apoi prietenă frăţească pînă la plecarea lui dintre noi. Am trăit sub binecuvîntata lui aură.
În 1952 eram studentă în anul I la secţia de Filologie Clasică. Precum colegii mei, trăiam sub semnul setei de cunoaştere şi al curiozităţii, dar şi sub cel al tracului în faţa încercării care ştiam că ne aşteaptă: cu limbile clasice nu era de glumit! Ne-a intrat în clasă, într-un seminar de seară, un tînăr asistent senin, voios, nonconformist, frumuşel prin zîmbetul care-i flutura mereu în ochii căprui şi în colţul buzelor cărnoase. Dar aparenţa prietenoasă ascundea o neclintită rigoare şi o fervenţă a predării fără fisură; dăruirea lui faţă de actul paideic era totală, aşa încît, precum el se implica fără rezerve în dialogul cu noi, tot astfel ne-am predat lui şi noi, cu toţii – mai ales cu toatele –, devotaţi şi fermecaţi.
Ne explica intricata morfologie a verbului grec: din mulţimea aparent haotică şi bizară a formelor, asistentul nostru clădea un sistem ordonat şi clar, o geometrie disciplinată, euclidiană, consolantă precum muzica lui Bach, pe care, aveam să aflu mai tîrziu, o iubea atît de mult. Iar cînd citea cu noi din Iliada, ne invita alături de el, într-un univers al vitejiei şi al patosului, de o poeticitate fără pereche şi o bogăţie perenă, nemărginită, care pentru el nu avea taine. O iniţiere ca aceasta nu se uită.
Era, într-adevăr, un profesor cu vocaţie şi cu har. Dar şi foarte exigent: cerea, cu dreptate, şi de la discipoli, un egal respect faţă de învăţătură. Mi-l amintesc, în anii următori, întorcîndu-se literalmente bolnav acasă după un examen la care studenţii nu-l răsplătiseră aşa cum îi plătise el: asemenea cumpănă strîmbă îi rănea sufletul.
Era un coleg desăvîrşit de politicos, cordial chiar, dar nu intim cu ceilalţi, excep-tînd prietenia literară cu profesorii Traian Costa şi Cicerone Poghirc. Nu făcea rabat de la convingerile lui, în şedinţele de catedră era neînduplecat în dezvăluirea erorilor de predare şi a nepăsării, şi mai ales neiertător faţă de încercările de răsturnare a scării valorice reale a studenţilor prin notări neadecvate (uneori, într-adevăr, funcţiona sistemul de „pile“ politice, din păcate cu acordul, într-o vreme, al conducerii prea obediente). De aici un conflict surd, apoi deschis, soldat cu plecarea lui din Universitate, spre marea daună a studenţilor, dar spre marele noroc al lui Eminescu, a cărui exegeză a cîştigat un expert neîntrecut, profund similar sufleteşte poetului.
Aş vrea acum să enumăr trei însuşiri ale lui Petru Creţia, cardinale, din perspectiva mea. Întîi, capacitatea lui de a ghici într-o clipă străfundurile alcătuirii persoanelor din faţa lui, cu o acuitate de laser. Aşa fiind, le oferea acestora exact ce le trebuia, exact cînd le trebuia, făcîndu-se ecoul năzuinţelor lor secrete. Lecturi, consolare, îndreptare, sfat, luminare – puteai primi totul de la el. Astfel te cîştiga pe vecie şi rămîneai sub pecetea lui indelebilă, ruda lui de suflet, recunoscătoare. A fost un mare binefăcător.
În al doilea rînd, blîndeţea lui, compasiunea lui, astfel spus, agape sau caritas, virtute care, cum frumos spune el însuşi, nu are nimic de-a face cu lipsa de fermitate sau cu toleranţa vinovată. După nenumărate lecturi (din care nu lipseau Marcus Aurelius sau La Rochefoucauld) şi îndelungi meditaţii asupra firii omeneşti, cu toate păcatele şi scăderile ei, înţelegînd, ierta. A fost un mare înţelept.
În sfîrşit, cred că se cuvine amintită şi onorată aspiraţia lui permanentă către înalt, către sublim, către desăvîrşire. Nu admitea aproximaţia, neglijenţa, lipsa de răspundere, purtarea calpă. Cerea perfecţiune mai ales de la sine însuşi. Dar, cum ştim, o ştachetă foarte înaltă nu poate fi întotdeauna trecută. De aici o sursă continuă, chinuitoare, de insatisfacţie, de automustrări, de suferinţă pentru a nu fi fost în stare să atingă soarele cu mîna.
Un ecou al acestui zbucium nepotolit mi se pare că regăsesc într-un minunat pasaj din Norii: „Pantocratul sufletelor i-a spus astfel într-o zi arheghetului său de-al doilea: «Să iei aminte că un copil a început să se afle prin preajma puterii noastre, înspre grădinile de răsaduri şi altoiuri, dar nu-şi află locul. Lasă-l să nu şi-l afle, dar, fără a-l lua anume în seamă ca şi cînd n-ar fi primit rînduiala grijii noastre, vegheaţi asupra lui tu şi cîţiva slujitori, în numele meu şi cu dragostea lui cuvenită, nu mai multă şi nici mai puţină. Este de cinstită obîrşie, e nărăvaş fără să fie dîrz şi sperios fără să fie rău. Este ales, dar nu este chemat. Să fie lăsat, spre întremare şi curăţire, să trăiască şi să uite, să crească şi să cugete, să priceapă şi să nu priceapă, dar să ia aminte la prea lesnea zăbavă în timpii sorociţi şi să se ştie pe el însuşi ca străin întru cele ale sale şi ca pribeag în lăcaşul lui, ca părăsit în umbra darului nostru. În mare taină să-i fie date ajutorul şi călăuzirea şi, cu preauşoara, nevăzuta mînă a rangului tău, acele feluri de sfinte băuturi ce par că nu sînt, iar tu bine le ştii. Astfel să taci, şi mirungerea să nu o uiţi, la ceasul ei.»“
Aş vrea să cred că şi-a găsit pacea în locul unde este, şi că-l mîngîie cumva gîndul nostru comun către el.
Gabriela Creţia este specialistă în filologie clasică şi traducătoare.
Foto: Petru cu Gabriela Creţia
