Comunicarea publică la nivel instituţional s-a transformat, în ultimii ani, radical. Ministerele, agenţiile guvernamentale, primăriile şi alte instituţii se personalizează excesiv la nivelul transmiterii mesajelor de interes public. Şefii acestor instituţii preiau, de multe ori voit, rolul de comunicatori unici, şi nu mai lasă loc aparatelor de comunicare să livreze informaţiile relevante.
Din cauza acestei transformări, instituţiile sînt asociate aproape în integralitatea lor cu personajele care le conduc, un derapaj de la mecanismul normal de comunicare. Ieşirile dese ale şefilor de instituţii în emisiuni televizate, interviurile pe scări, din uşă, la portiera maşinii, declaraţiile din fugă şi în viteză aduc, într-adevăr, notorietate persoanelor din funcţiile de conducere. Dar acelaşi mecanism reduce impactul mesajelor importante – cînd acestea există şi trebuie comunicate.
Înalţii funcţionari şi demnitari publici deţin departamente de comunicare, dar le folosesc puţin spre deloc. Ei au devenit purtători de cuvînt ai acestor instituţii şi au făcut, în cîţiva ani, ca această funcţie să-şi piardă complet substanţa, rolul şi scopul. Au redus funcţia departamentelor de profil la maşinării de trimis comunicate, doar atunci cînd ei – şefii – se află în imposibilitatea de a se prezenta la televizor sau de a organiza o conferinţă de presă. Reducînd această funcţie a purtătorului de cuvînt la un buton de trimis comunicate, politicienii aflaţi în funcţii de conducere îşi subminează zilnic, de fapt, propria autoritate şi greutatea vorbelor pe care le rostesc. Ieşirea unui politician, aflat într-o funcţie de autoritate publică, zilnic la televiziune uzează, în timp, puterea discursului său. Iar cînd într-adevăr are ceva important de comunicat, se miră că mesajele sale nu mai ajung la public. Că nu mai sînt luate în seamă pe măsura importanţei şi nu mai sînt crezute de public.
Am lucrat o lună în funcţia de purtător de cuvînt al unui minister şi am văzut cum departamentele de comunicare au ajuns, în instituţiile publice, să se ocupe mai mult de răspunsurile la petiţiile cetăţenilor decît de comunicarea şi punerea în dezbatere a programelor şi proiectelor viitoare ale instituţiilor respective – de altfel, de mare interes public. În unele ministere şi chiar în Guvern s-a ajuns în situaţia ca nimic „să nu iasă“ fără cunoştinţa ministrului sau a prim-ministrului. La această centralizare a mesajelor s-a ajuns din frica decidenţilor politici de presă, dar şi pentru că aceştia s-au înconjurat de consilieri politici care îi sfătuiesc în sensul deţinerii controlului absolut asupra mesajelor publice.
Nu ştiu cînd aţi urmărit ultima conferinţă de presă cînd la întrebări nu a răspuns preşedintele, premierul sau vreun ministru, ci purtătorii lor de cuvînt. Eu nu-mi aduc aminte, cel puţin în ultimii trei-patru ani, ca să se fi întîmplat aşa ceva. Este o demonstraţie a incapacităţii acestor decidenţi de a delega din atribuţii, de a investi încredere în aparatele de lucru pe care le-au format. Au încredere doar în ei şi în ce declară singuri, de-aici şi „porumbeii“ care le scapă din ce în ce mai des.
Se mai întîmplă ceva şi în afară de comunicarea dinspre instituţie către public. Există şi funcţionează o comunicare instituţională – cu pacte de coabitare, acorduri instituţionale şi o mişcare normală a deciziilor între o instituţie şi alta. Doar că, de cînd avem un preşedinte de o culoare şi un Guvern de alta, între comunicarea instituţională şi cea publică dintre aceleaşi entităţi s-a căscat o prăpastie. Comunicarea publică este un dezastru şi ea aduce o stare de nervozitate permanentă în societate, o neîncredere generalizată şi suspiciune asupra oricăror decizii. În climatul public premisa e scandalul, un nou gen vicios de comunicare politică. S-a creat impresia că dezbaterea publică trebuie marcată de atac la persoană, invective, şi nu dezbatere argumentativă în care nu exemplul personal e argumentul principal. Dar această spirală a violenţei de limbaj se vede şi se aude zilnic, nu mai trebuie demonstrată. Din păcate, odată cu identificarea instituţiilor cu personajele care le conduc, violenţa de limbaj duce la scăderea încrederii populaţiei nu doar în personajele politice din funcţii, ci şi în instituţii. Cam la asta duce preluarea excesivă a comunicării instituţiilor de către şefii acestora, lipsa purtătorilor de cuvînt şi limitarea departamentelor de comunicare într-o funcţie minoră de sortat petiţii.
Liviu Iolu este jurnalist.
