Emigrarea sau fuga din România este o temă pe care am auzit-o de cînd mă ştiu. Părinţii noştri vorbeau cu fervoare despre fuga peste graniţă („Să scapi dracului din căcatul ăsta de România!“), noi am vorbit despre ea cu aceeaşi înflăcărare, iar azi copiii noştri (mă rog, ai celor care au) discută la fel de îndîrjit despre plecarea la studii şi obţinerea unei slujbe peste hotare. De-a lungul a cîtorva generaţii, s-au schimbat doar termenii folosiţi – „fugă“, „emigrare“, „ieşire“ sau „plecare“ –, dar realitatea acoperită de vorbe e cam aceeaşi: România e o ţară din care românii pleacă.
E ceva profund greşit într-o ţară din care, de cîteva generaţii, dorinţa cetăţenilor de a scăpa de aici e mai mare decît dorinţa de a rămîne acasă. Fiindcă orice plecare e traumatizantă, într-o măsură mai mare sau mai mică, şi e un gest de curaj căci implică un risc serios. Un act de curaj disperat: nu e uşor să pleci de acasă.
Asta stîrneşte România, patria noastră frumoasă, cu oameni viteji, harnici, demni şi ospitalieri? Ţara cu munţi înalţi, ape limpezi, păduri întinse, lanuri bogate şi o bucată de ţărm de mare? Dorinţa de fugă? De trei-patru generaţii oamenii vor să scape de aici?
În 1990 eram douăzeci şi cinci de milioane de cetăţeni români. Azi am mai fi, după ultimele date oficiale, în jur de douăzeci de milioane, iar în realitate, dacă ne gîndim cîţi români sînt plecaţi neoficial la muncă în străinătate (şi nu mai vor să se întoarcă), probabil vreo şaptesprezece-optsprezece. În douăzeci de ani, o ţară măricică a pierdut un sfert din populaţie. Da, parcă ar fi o ţară din care e bine să pleci. Am trăit într-o dictatură şi într-un stat democratic (original şi neoriginal), sub tutela Uniunii Sovietice, sub conducerea autocrată a unui lider naţionalist şi apoi ca membri ai Uniunii Europene, iar românii pleacă în continuare. În Europa, în Americi, în Japonia. Au plecat etnicii evrei, etnicii germani, pleacă etnici maghiari, ţigani şi români. Nu poţi să nu te întrebi de ce.
S-au schimbat multe după 1989, dar nu s-a schimbat esenţialul. Nu s-a schimbat spiritul locului. România a rămas o ţară din care se pleacă. A ratat un moment auroral imediat după Revoluţia din Decembrie 1989. L-a înfundat cu evenimentele din martie 1990 de la Tîrgu-Mureş şi cu glorioasa mineriadă din iunie 1990, cea care a declanşat primul val de emigrări masive din rîndul tinerilor plini de speranţe.
Dar adevărul e că, atunci cînd pui în balanţă rămînerea şi plecarea, în România prima a fost asociată de foarte mult timp cu ratarea, iar a doua – cu reuşita individuală. Chiar dacă nu e întotdeauna aşa. Prin urmare, se pleacă. Din zeci de motive:
• pentru că România nu oferă şanse de reuşită celor capabili. Orice ai vrea să faci aici, o poţi face mai prost decît în Occident, în SUA sau în Canada. Piedicile pe care le întîmpini sînt imense, efortul – incomparabil mai mare, iar rezultatele – insignifiante.
• pentru că structurile din România sînt osificate de decenii. Cînd spun asta, mă gîndesc inclusiv la perioada interbelică. România are o structură ierarhică rigidă, cu o birocraţie imensă, iar comuniştii doar au înlocuit o „clasă superpusă“ cu o alta, din care o mare parte se păstrează şi astăzi la putere. România e o ţară care se mişcă greu şi ale cărei mecanisme sfărîmă individualităţile.
• pentru că România e ceea ce a fost şi va fi – o ţară săracă. Sau, oricum, mai săracă decît ţările europene din vestul ei. Nu contează acum de ce e săracă. Este aşa cum este. De mai bine de o sută de ani, ţintele predilecte ale emigranţilor sînt ţările bogate, care au fost bogate şi atunci vor fi în continuare la fel. „Celui ce are i se va mai da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are şi ceea ce are i se va lua.“ Există o logică aici. William Easterly, profesor de economie la Universitatea New York, spunea într-un text („Reinventarea roţii“, în Foreign Policy, noiembrie-decembrie 2010) că sfatul lui pentru dezvoltarea durabilă a unei ţări ar fi următorul: „Asigură-te că ţara ta era la curent cu tehnologia – acum cinci sute de ani“. Asta e: decalajul între o economie bogată şi performantă şi una săracă şi neperformantă va creşte, nu va scădea. Iar România nu e la curent cu tehnologia nici azi.
• pentru că România e o societate tribală, o lume a clanurilor. Aici coeziunea socială e redusă, deci şi patriotismul e nesemnificativ. În schimb, sînt importante reţelele de influenţă şi relaţiile de familie. Un individ izolat, oricît de înzestrat ar fi, are foarte puţine şanse să reuşească singur, ca individ. Trebuie să aparţină unui clan anume. Aici, în paranteză fie spus, disocierea zgomotoasă a românilor, de ţigani mi se pare rizibilă, fiindcă modelul de funcţionare a relaţiilor sociale e aproximativ acelaşi, şi într-un clan de ţigani, şi într-o universitate de stat sau într-un partid politic.
• pentru că deja au plecat foarte mulţi dintre cei buni. E greu să mai menţii buna funcţionare a unui sistem social în lipsa unor oameni capabili (medici, profesori, funcţionari etc.). Iar această lipsă afectează întreaga societate, adică pe fiecare cetăţean în parte.
Ş.a., ş.a., ş.a.
Şi totuşi, mai există oameni care rămîn sau oameni care pleacă şi se întorc. De ce o fac? Nu ştiu şi nici nu pot da un răspuns serios. Aşa că o să răspund printr-un banc. Cică Iţic şi Ştrul, emigranţi din România, se întîlnesc după vreo douăzeci de ani în New York. Se salută veseli, se pupă şi încep să se întrebe de cunoştinţele lor comune. „Băi Iţic, mai ştii ceva de Moşe?“ „E, da, sigur! Moşe, tare bărbat! Şi-a cumpărat o insulă în Pacific şi se duce zilnic în ocean, să vîneze rechini cu cuţitul.“ „Şi Marcel?“ întreabă Ştrul. „Marcel e meseriaş“ zice Iţic. „Acum face Himalaya, îţi dai seama? La optzeci de ani! Ia toate vîrfurile la rînd, acum e pe Everest.“ „Şi Iosif, de Iosif ce ştii?“ „A, ăsta-i un aventurier, băi!“ zice Iţic. „A rămas în Bucureşti.“
Ăştia sînt cei rămaşi sau întorşi în ţară: nişte aventurieri.
Radu Pavel Gheo este scriitor. Cea mai recentă carte a sa, Noapte bună, copii!, a apărut la Editura Polirom.
