Unul dintre cei mai talentaţi violişti din România este şi unul dintre cei mai abili manageri culturali. Răzvan Popovici a început să construiască festivalul SoNoRo acum unsprezece ani. Astăzi, SoNoRo e o platformă de promovare a muzicii clasice. Şi o rampă de lansare pentru tineri muzicieni.

  

Ce înseamnă performanţă în muzica clasică?

În momentul în care reuşeşti să-ţi cîştigi existenţa făcînd muzică putem începe să vorbim despre performanţă. Sistemele de educaţie sînt diferite, în diversele părţi ale lumii. România e încă ancorată într-un sistem vechi, oarecum depăşit, care porneşte de la premisa că toţi tinerii muzicieni aspiranţi vor deveni solişti, că toţi trebuie să urmeze o carieră solo. N-are sens să explic acum de ce această ambiţie nu se poate îndeplini. Dacă orientezi tinerii talentaţi spre ceva ce de la bun început nu e fezabil, atunci îi pui pe o pistă greşită. În ziua de azi, carierele pot fi extrem de variate. Poţi fi solist de succes – dacă eşti foarte talentat şi dacă ai noroc, deci cei mai puţini dintre noi –, poţi fi membru al unei orchestre, poţi fi profesor la o universitate, poţi fi un profesor care se ocupă de copiii care învaţă pur şi simplu pentru plăcerea de a face muzică şi pentru a se dezvolta armonios, poţi face mare carieră în lumea muzicii de cameră… Dacă reuşeşti să faci o carieră în oricare dintre aceste domenii, înseamnă că ai ajuns la performanţă. Definiţia performanţei, pentru mine, este a ţi stăpîni instrumentul atît de bine încît să faci ce vrei cu el. Asta te poate califica pentru cercurile mai înalte ale vieţii muzicale. Performanţa este rezultatul investiţiei în timp, e rezultatul răbdării, al efortului depus, al perseverenţei. Doar aşa se ajunge la ea.

Dar care este diferenţa între un instrumentist bun şi un muzician?

E foarte simplu. Avem exemple la tot pasul în ziua de azi. Sînt foarte mulţi copii talentaţi care au o uşurinţă deosebită de a mînui instrumentul, care învaţă repede tehnica de interpretare, dar care tratează instrumentul de parcă ar face sport. Un muzician bun, pe lîngă faptul că stăpîneşte instrumentul, îşi dezvoltă spiritul în mai multe direcţii, are cultură generală, citeşte, vede filme, înţelege contexte, vede multe, ascultă, umblă, e curios. Un muzician adevărat este implicit un bun instrumentist, dar cu toate aceste componente adiacente.

Care ar fi etapele unei cariere pentru un tînăr muzician?

Întîi, desigur, înveţi instrumentul. Termini liceul, mergi la Conservator, studiezi, te dezvolţi, cauţi şi, în timpul studiului, deja trebuie să începi viaţa concertistică. Să aduni impresii şi experienţe, împărţind scena cu diverşi colegi, mai buni, de obicei. Marele secret e ca de mic să te anturezi cu muzicieni mai puternici şi mai buni decît tine. De asta am şi înfiinţat, acum zece ani, „SoNoRo Interferenţe“. Aceşti tineri talentaţi au ocazia, chiar şi la 15-16 ani, să împartă scena cu mari artişti. Ce lucru extraordinar este să cînţi împreună cu concertmaestrul Filarmonicii din Berlin sau cu Mihaela Martin, cu oameni care doar dacă te lasă să stai în aura lor deja te înalţă! Nu mai vorbim despre ce poţi „fura“ de la ei. Apoi, pur şi simplu trebuie să te ocupi de propria carieră, în cazul în care nu te decizi să intri într-o orchestră sau doar să dai lecţii începătorilor. Trăim timpul cel mai palpitant, inclusiv pentru muzica clasică, pentru că poţi crea lucruri, viaţa muzicală nu mai e atît de aşezată, nu mai e închistarea de odinioară. Pe vremuri existau doar aceste posibilităţi: orchestră, Conservator, profesor la liceu, solistică – dar şi atunci, doar un număr infim dintre absolvenţi ajungeau acolo – şi, eventual, mai exista, aşa, o mică portiţă pentru a face o carieră frumoasă într un cvartet de coarde şi o foarte mică şansă să ajungi într-un trio cu pian. Acum sînt sute de cvartete şi de trio-uri cu pian fantastice. Sînt tineri, ca şi mine, de altfel, care au pornit de la o vîrstă fragedă să construiască festivaluri, lumi muzicale paralele faţă de mainstream, să strîngă bani, să motiveze oameni, să creeze concepte, să scoată discuri, să găsească finanţare pentru proiecte culturale. E foarte interesant ce se întîmplă. Cred că după ce înveţi şi devii bun, adică după ce studiezi, studiezi, studiezi, începi să cunoşti muzicieni extraordinari de care încerci să te apropii. După aceea îţi iei soarta în mîini.

Apropo: e foarte important, pentru orice artist în formare, să aibă ocazia unor întîlniri cu mari spirite. Care au fost, pentru dumneavoastră, aceste mari întîlniri formatoare?

Au fost multe. Am avut noroc că am avut cîţiva pedagogi ieşiţi din comun. Începînd cu Peter Langarrtner de la Salz­burg, Jean Sulem la Paris, Wolfram Christ, fostul prim violist solo al Filarmonicii din Berlin. Cînd am început să împart scena cu mari muzicieni, am învăţat lucruri care m-au marcat. Prin Wolfram Christ am reuşit să cînt în Filarmonica din Berlin, unde eşti în cel mai bun corp orchestral din lume. După aceea îmi aduc aminte cînd am cîntat prima dată cu Natalia Gutman sau cu ­mulţi alţi mari muzicieni cu care, între timp, cînt regulat. Fiecare a fost o piatră de încercare. Secretul e că, atunci cînd eşti curios, poţi să prinzi. Uneori eşti la un festival timp de o săptămînă şi înveţi în săptămîna aia cît ai învăţat pe vremuri într un an. Asta le spun şi studenţilor: fiţi pe fază, fiţi treji, wake up!

Care sînt şansele pentru un tînăr absolvent de Conservator să facă o carieră în România?

Şansele există. Dar problema mare este că sistemul e destul de rigid şi mulţi tineri foarte buni nu prea au ce face. Pentru că mentalitatea e aşa: dacă nu cînţi în orchestră, trebuie să-ţi cîştigi cumva existenţa dînd lecţii. Şi dacă nu-ţi place să dai lecţii, trebuie să cînţi la tot felul de ciubucuri, pe la nunţi etc. Aşa se pierd talentele. Din cîte ştiu, sînt multe locuri în orchestre blocate. Dar lumea muzicii de cameră, de exemplu, poate fi o sursă de venit fantastică acum şi poţi face o carieră minunată. Dacă stai şi te gîndeşti cît de puţine triouri, cvartete, cvintete există în România şi cîte posibilităţi are ţara, îţi dai repede seama că undeva e un blocaj. Prin diverse workshop-uri, prin „SoNoRo Interferenţe“, întotdeauna am pledat pentru ca tinerii să-şi ia soarta în mîini, căci oportunităţile de a-şi demonstra talentul sînt destule. Chiar şi publicul devine din ce în ce mai curios, mai educat, îşi doreşte tot mai multe lucruri. Mă gîndesc cît de des sună telefonul pentru diverse concerte sau recepţii, unde recomand bursierii SoNoRo. Posibilităţi sînt. Văd că această nouă generaţie de muzicieni se descurcă destul de bine. Pe vremuri, dacă nu cîntai în orchestră, aveai un agent. Şi agentul făcea totul pentru tine. Acum, ce facem noi, ca muzicieni, e de cinci ori mai bine decît fac agenţii noştri din Berlin, Viena, Londra şi aşa mai departe. E-adevărat, ei se ocupă de concertele mari. Dacă sunăm noi, nu ne ascultă nimeni. Şi oricum, e jenant să te lauzi că tu eşti cel mai tare la festivalul de la Lucerna. Cred că agenţii au şi o mare şansă în vremurile noastre, pentru că, dacă îşi găsesc muzicieni ca parteneri, şi ei profită din treaba asta. Mulţi încă nu s-au prins de asta. Dar piaţa muzicală este într-o schimbare extraordinară acum. În viitor se va vedea cîte agenţii vor dispărea. E acum o perioadă intermitentă, cînd cărţile se amestecă altfel şi rolul muzicianului va fi mult mai mare şi el nu va mai fi atît de legat de agenţii.

Cum a funcţionat „SoNoRo Interferenţe“?

E componenta educaţională a festivalului. Au trecut aproape zece ani de cînd am iniţiat şi această direcţie. Peste 250 de tineri muzicieni români au trecut prin acest program de workshop-uri. Artiştii au ocazia să petreacă două săptămîni alături de noi. Învăţăm împreună şi cîntăm împreună într-o atmosferă plăcută. Lucrăm intensiv. Construim o relaţie discipol – maestru. E şi un soi de cantonament, o etapă de pregătire pentru viitor. Eu încerc să le deschid nişte uşi. Bursierii noştri primesc apoi felurite invitaţii ca să cînte. Dar programul e cu bătaie mai lungă: e piatra de temelie a unei viitoare elite muzicale româneşti. Depinde numai de aceşti încă tineri muzicieni să se coaguleze această elită. E nevoie nu doar de talent, ci şi de ştiinţa şi voinţa de a se implica în promovarea muzicii clasice.

De ce v-aţi întors în România?

Pentru SoNoRo. Dacă vrei să faci ceva bine, dacă vrei să transformi un festival promiţător într-o platformă culturală autentică – avem Interferenţele, SoNoRo Conac, concertele în străinătate, am făcut SoNoRo Sofia, SoNoRo în Arezzo, plus tot felul de parteneriate, plus albume cu fotografii, discuri etc. – trebuie să te ţii de treabă. Asta am de gînd să fac.

Un muzician foarte bun, performant, absolvent de studii în străinătate, de ce s ar întoarce în România?

Eu pot să vorbesc doar prin prisma experienţei mele. Mie îmi place Bucureştiul foarte mult. Îmi place cum miroase pe străzi primăvara în Bucureşti. Îmi place atmosfera. În plus, e un oraş foarte deschis, aici am foarte mulţi prieteni. Dar, mai ales, aici, în România, totul e de făcut, de refăcut. Asta mă motivează. Am putut construi ceva extraordinar, la un nivel cu care te poţi mîndri la Viena, Berlin, Paris şi Londra. E foarte frumos să vezi că poţi influenţa o societate în bine. 

a consemnat Matei MARTIN

Foto: S. Mestecăneanu