Undeva pe drumul dintre joacă şi joc, ne pierdem copilăria şi intrăm în maturitate. Viaţa este la început o joacă şi devine joc. La început faci ce vrei, cînd vrei, cum vrei. Treptat, afli că există un timp anume pentru jucat, mîncat, dormit, iubit, suferit, muncit. Ca instituţie socială, jocul te pregăteşte cu delicateţe pentru viaţa care are reguli, constrîngeri, limite. Este o formă de socializare prin care îţi construieşti cu plăcere sinele interacţionînd cu alţii, fiind imaginativ sau pur şi simplu mimînd ceea ce fac alţii din jurul tău. Jocul te pregăteşte (în joacă structurată) pentru competitivitate, fairplay, răbdare, planificare. Te antrenează în managementul emoţiilor, îţi dă gustul victoriilor, dar şi al eşecurilor. Este o clasă pregătitoare pentru viaţă.

Ţară, ţară vrem ostaşi, Lapte gros, 1, 2, 3... stop, An-tan-tichitan, Şotron, Turtitul de capace, Leapşa, Macao, Fazan – acesta este o parte a vocabularului ludic al copilăriei mele trăite cu Cico, Cip, zahăr candel şi nişte amandine al căror gust nu l-am mai regăsit. Aş mai adăuga pe listă şi „fotbalul cu nasturi“ – jocul bărbaţilor maturi din familia mea. Periodic, ca un ritual, în jurul unei planşete marcate ca un teren de fotbal se desfăşurau partide înfierbîntate de fotbal cu nasturi celebri, precum Pelé, Eusébio, Platini sau Yasin, care îşi disputau aprig fiecare fază. Certuri, ţipete de bucurie sau necaz, faze controversate îndelung analizate erau urmate de pălăvrăgeli şi de o masă bună. Bărbaţii jucau, femeile discutau sau puneau masa. De cele mai multe ori, eu eram doar copilul de mingi (adică adunam de prin cameră nasturii-jucători, care zburau dincolo de teren), fiind rareori primită pe „terenul de joc“.

Între timp, tatăl, fratele lui au murit. Mai am şi acum planşeta şi o parte din nasturi. Aş fi vrut să duc tradiţia mai departe, mai ales că am un băiat care a „moştenit“ pasiunea pentru sport. La el, fotbalul cu nasturi a fost înlocuit cu plăcerea autentică de a achiziţiona abţibilduri cu fotbalişti pentru a completa albumele campionatelor mondiale. Dacă, pe vremuri, ai mei făceau vînzare industriei de nasturi, acum, compania Panini este cea care are doar de cîştigat. De la 6 ani la peste 20 de ani, cît are acum băiatul meu, printre cele mai mari bucurii pe care i le poţi face în preajmă de campionate mondiale este să îi aduci nepreţuitele pliculeţe cu fotbalişti. Face schimburi de dubluri cu prietenii, achiziţionează de pe Internet albume complete din ediţiile trecute, trăieşte emoţiile partidelor de fotbal pe care le vizionează în gaşcă şi cu ajutorul acestui joc aparent banal, dar în jurul căruia el şi-a construit... o poveste. Printre multe alte lucruri serioase pe care le face, printre jocuri virtuale pe computer (mai ales sportive sau istorice) şi mult sport în carne şi oase, cred că ritualul acesta perpetuat în timp este pentru el puntea de legătură construită inconştient între copilărie şi maturitate.

Cred că toţi avem nevoie de „fotbalul nostru cu nasturi“ – de un anume joc care să ne amintească în mod special de cei dragi şi mai ales de copilul din noi. Copiii se joacă liber şi spontan dincolo de reguli. Noi, cei mari, ne trăim viaţa constrînşi şi autoconstrînşi de tot felul de reguli. În final, pierdem de fiecare dată jocul nostru de-a viaţa-experienţă sau viaţa-performanţă. Poţi face dintr-o joacă un joc, dar nu invers. Aşa cum, dintr-un copil, viaţa face mereu un adult, dar niciodată invers. 

Laura Grünberg este sociolog şi scriitoare pentru copii.