Amigdalele poartă vina pentru primele mele tabere de vară. Roşii, mari ca nişte prune, aşa mi le descria mama. Aveam patru ani jumate şi m-au trimis la Eforie Nord, să respir aerul de mare, bun pentru gîtul mereu inflamat. Opoziţia mea fusese fermă, nu suportasem prea bine să stau o lună fără ai mei şi, cînd m-au adus acasă, în vara lui ’77, n-am vrut să le vorbesc. O muţenie ostilă pe care uneori aveam s-o adopt ca pe un soi de camuflaj. De la bun început, am fost convins că tabăra de vară are o legătură cu boala, cu spitalul, cu tratamentul. Vara următoare m-au luat din tabără şi am mers la Saturn, în concediul lor. Altceva...
Într-o tabără adevărată aveam să merg în ’81, după clasa a II-a, la Cheia. Era o tabără de pionieri, unde ne însoţea domnul Oancea, un învăţător pitic purtător de cocoaşă, căruia de fiecare dată cînd voiam să cumpăr ceva trebuia să-i cer cîte 5 lei din banii de cheltuială pe care taică-miu mi-i lăsase la el ca la o bancă. Mi-era jenă să-l tot trag de mînecă pentru fiecare gogoaşă. Aici m-am mai dumirit cam cum era cu taberele – un fel de armată. Cea mai pregnantă însă este amintirea bătăilor pornite cu alţi băieţi din Prahova, cazaţi la altă cabană. Nu ştiu de unde pornise conflictul – de fapt, habar nu am dacă l-am ştiut şi atunci. Îmi e încă limpede că Tinel ne-a trezit pe toţi şi în cîteva minute ne-a mobilizat. Stîrnise o hărmălaie în care vîjîiau cataramele curelelor, aşa am înaintat bezmetici în întuneric. Nu mai ştiu ce-a ieşit, dacă am fost lovit ori dacă am răpus vreun nenorocos. Am rămas doar cu agitaţia care ne scosese gata să ne luptăm şi cu furia care ne-a stăpînit pînă spre miezul nopţii. Şi încă ceva. De la mănăstirea Suzana îmi luasem nişte cărţi poştale pe care le vîrîsem sub o helancă, a căror formă dădea un volum ţesăturii. Aşa apar în fotografia pe care profesorul mi-a făcut-o în curtea mănăstirii Suzana. Cînd m-am întors, ai mei m-au întrebat ce am acolo, iar eu între timp pierdusem cărţile poştale şi, crezînd că e vorba de ceva grav, am ţinut-o una şi bună că sub helancă nu e nimic, că li se pare şi că nu se vedea decît însigna cu ciocănitoarea Woody. De atunci mai am două cărţi poştale expediate, amîndouă cu un mesaj tipic, scurt şi sec, trimise la două zile diferenţă: „Dragi părinţi, vă trimit calde salutări din frumoasa staţiune Cheia. Cu drag Cosmin.“ În a doua, fără nici o explicaţie, înlocuisem „salutările“ cu „felicitări“.
A patra tabără, din ’84, are legătură cu prima: boala. Nu eram bolnav, dar fiind vorba de un sistem de relaţii pînă şi la nivelul ăsta, mama, asistentă medicală la maternitate, aranjase să merg într-o tabără TBC, la Buşteni. Pe strada noastră erau patru fraţi care tot mergeau acolo şi aflasem că le fusese bine. Deşi fraţii Grancea erau sănătoşi tun, am mers la Buşteni cu o strîngere de inimă. Nu-mi plăcea ideea de a purta în vreun fel sau altul semnul unei slăbiciuni. Cînd am ajuns acolo, mi-am dat seama că, de fapt, eram înconjurat de mulţi bucureşteni cărora părinţii le aranjaseră vacanţe gratuite la munte. Era un fel de a spune că dintr-odată devenisem un altul. Şi mai stăteam şi la Vila Roth, în coasta hotelului BTT. Prin urmare, era obligatoriu să profit de avantajul ăsta. Dar ce să faci în Buşteni, unde detectasem o plictiseală vecină cu boala? Aveam să ne dăm seama repede că, de fapt, lentoarea stimula aventura. Aşa ne-am pornit spre cascada Urlătoarea, cu întoarcere prin Poiana Ţapului, în excursii clandestine pînă la Azuga, într-o clădire neterminată aflată la şosea, sau în sala de jocuri mecanice unde eram încredinţaţi că, dacă băgăm degetul în gaura unui aparat, vom putea să declanşăm deschiderea recipientului metalic în care se adunau fisele. Distracţiile s-au succedat repede, pînă într-o zi cînd mi-am reamintit că, la sfîrşitul săptămînii, ASA Mizil urma să joace la Ploieşti cu Petrolul. Echipa noastră era la primul sezon în divizia B, ceva istoric, de neratat. Ce puteam să fac? Pentru a lua parte, îmi trebuia o strategie. Cu o zi înainte, trecusem pe la oficiul poştal pentru a trimite o vedere acasă cu ceva ştiri despre cît de bine îmi era la Buşteni. Aşa că am dat o tură la poştă şi... pune-te iar pe scris.
Lucrurile se schimbaseră brusc, totul devenise dramatic, scrisul nervos: „Dragi părinţi, Vă trimit a doua vedere pentru a vă anunţa că nu mai pot rezista în tabără. Asta pentru că mîncarea nu este bună, nu ne lasă prin oraş şi ne bat îngrijitoarele. Mie şi dor de voi. Eu vă rog din suflet să veniţi să mă luaţi cît mai repede că nu mai rezist Veniţi să mă luaţi joi, vineri, cel tîrziu sîmbătă. Veniţi să mă luaţi că dacă nu fug. Cu drag...“ Ziua următoare, încă o carte poştală, acelaşi mesaj, dar cu un scris mai îngrijit. Duminică, în ziua meciului, m-am pomenit cu maică-mea. Cînd am văzut-o, la prînz, mi-a fost clar că meciul era compromis. Ne-am plimbat prin oraş, am făcut un picnic pe pajiştile din apropierea hotelului Silva, cu sandviciuri, un pepene şi discuţii lămuritoare ca să mai rămîn o săptămînă. Eu, nu şi nu. Dacă tot pierdusem meciul, măcar să mă răzbun. Mi-am făcut bagajul şi... la gară. Acasă l-am găsit pe tata satisfăcut de un meci de neuitat, chiar dacă pierdut cu 5 la 2:
– Dar a dat Costel Lazăr un gol de mondiale! a conchis.
Toată seara l-am ascultat cu gura căscată, încercînd să-mi închipui excursia de microbist reciclînd deplasările din divizia C la Sinaia, Buşteni, Băicoi sau Buzău, unde tata mă purtase ca într-o misiune apostolică. Duminica următoare aveam meci acasă cu Metalul Plopeni. Alţi prahoveni. Nu mai ştiu dacă atunci sau în alt campionat i-am bătut cu 4 la 0. Dar la noi acasă nu mişcau în front.
Cosmin Manolache este scriitor.
