Gîlceava la Turnul Babelor – aşa s-ar putea numi recenta „încurcare a limbilor“ sau, mai degrabă, a limbajelor esoteric-spiritualiste, stîrnite în discuţiile recente, despre pîlpîirile flăcării violete.

În practica tradiţională românească, vrăjile, făcăturile, legările şi dezlegările magice intră în atribuţia femeilor vîrstnice, a babelor ştiutoare de semne şi rosturi, pricepute la şuşoteli, descîntece şi gesturi rituale, de protecţie şi pază împotriva demonilor, a făcăturilor, deochiului şi vrăjilor.
 
Dacă ar fi însă întrebate despre „flacăra violetă“, babele ar da din umeri nedumerite sau s-ar sfădi între ele, încercînd să-şi dea cu părerea dacă e lucru curat sau necurat cu un asemenea „foc vineţiu“.
 
Mai multe informaţii despre misterioasă flacără, care nu arde (sîc!), găsim în producţia editorială din domeniul esoterismului, fiziologiei subtile şi bio-energo-terapiei. În 2007 şi 2009, au apărut două cărţi (semnate de Teodor Vasile şi Elizabeth C. Prophet) intitulate Flacăra Violetă. În esenţă, ele se referă la o energie (influenţă) spirituală, care poate fi vizualizată printr-un flux radiant sau o flacără violetă. Meditaţia asupra flăcării violete, invocarea acesteia au, se zice, efecte revitalizante şi terapeutice. S-ar părea că mecanismul ei de acţiune poate fi comparat cu acela al unui „solvent miraculos“ capabil să „dizolve“ şi să „şteargă“ „energiile negative“ acumulate în biocîmpul fiinţei umane. Funcţionează – mi-am spus – mai ceva decît metoda de a şterge cerneala violetă sau violenţa, descrisă de catindatul din D’ale carnavalului (actul III, scena IV). Întrebat de Iordache dacă-l mai doare obrazul după ce a fost stropit de Damă cu „vitrion“, catindatul răspunde: „Aş! Aia a fost cerneala violentă, am cunoscut-o după miros, m-a stropit şi-n gură; îi cunosc gustul; cerneala violentă… Ştii, la noi la percepţie, cînd pică cerneala pe concept…. o dată cu limba! (scoate limba şi arată cum linge hîrtia) o şterg“.
 
Aşa şi flacăra violetă! Adevărat „vitrion spiritual“, şterge răul, eroarea, negativul din noi. Oricine, „omul căzut“, „căldicelul“ sau chiar „congelatul“ postmodern pot invoca nestingheriţi flacăra violetă, lăsîndu-se învăluiţi şi purificaţi de înaltele vibraţii. Şi asta fără eforturi prea mari, fără sfîşieri sufleteşti sau sejururi îndelungate, sub Teascul ascezei şi al rugăciunii. Invoci flacăra violetă şi angoasa se topeşte în bună stare. Stresul se dizolvă în mulţumire împieliţată, plutind pe săpunurile din băile Spa ale meditaţiei, păcii interioare şi armoniei cu întreg universul. Îngerii flăcării violete se adună în jurul tău. Se vaporizează stările negative. O practicantă, meditînd la flacăra violetă, s-a vizualizat cum aruncă, într-un gigantic „rug violet“, toată mania şi ranchiuna adunate într-o lună.
 
Apropo de rugul violet (şi influxurile sale sacre), nici unul din autorii cărţilor despre flacăra violetă nu se referă la episodul biblic de pe muntele Horeb, cînd lui Moise i s-a arătat lumina dumnezeiască, cea mai presus de fire, lumina ca de foc, care ardea, dar nu se mistuia: „iar acolo i S-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia“ (Ies. 3,2).
 
Există şi alte explicaţii. Potrivit legendelor, în peninsula Sinai creştea o plantă care secreta un ulei aromat, volatil şi uşor inflamabil. Planta fiind chiar Rugul sau Tufa lui Moise. În orele caniculare, tufişul ardea… cu flacără violetă (cf. Curiozităţi de ieri şi de azi, între legendă şi realitate, Editura Epigraf, 2007).
 
În opinia noastră, flacăra violetă care a stîrnit vîrtejul gîlcevilor pare să ţîşnească nu dintr-un rug dumnezeiesc, ci mai degrabă din clocotitoarea ulcică plină cu ghiveciul spiritualităţii New Age. Adică al unei religiozităţi neopăgîne şi panteiste etalînd, într-un spectaculos bazar sincretist, elemente de budism tibetan, yoga, isihasm, Cabala ebraică, gnosticism etc. Totul însă departe de fervoarea şi profunzimea cu care adepţii acestor tradiţii vechi răscoleau odinioară nisipul fierbinte al întrebărilor fundamentale despre Dumnezeu, om, creaţie şi mîntuire.
 
În opinia lui Bruno Würtz, spiritualitatea New Age are cîteva trăsături distincte:
1) depersonalizarea lui Dumnezeu; 2) divinizarea panteistă a omului; 3) mîntuirea personală prin tehnici de meditaţie şi ritualuri de dobîndire a stării de iluminare.
În viziunea neognostică new age-istă, omul dispune de un potenţial spiritual blocat, care poate fi activat prin meditaţie, iar cunoaşterea (gnosa) căreia iluminarea îi dădea acces, capătă aspect mîntuitor. Putem considera New Age-ul – spune Würtz – ca pe o spiritualitate şi mişcare socială cu aspect soteriologic. Numai bună pentru vremuri crepusculare, de criză – am adăuga noi. Iată de unde apar, aşadar, „Apostolii în odăjdii violete…. Mulţimea pare toată violetă / Oraşul tot e violet“ – ca să cităm versurile din „Amurgul violet“ al lui George Bacovia, deloc new age-ist, dar subtil vizionar. Marea provocare ne vine de la autorul Iluminărilor – Arthur Rimbaud. Versurile din finalul celebrului său poem „Vocale“ ne pun pe gînduri: „O, trîmbiţă supremă ţipînd ciudate plîngeri, / Tăcere traversată de mii de Lumi şi Îngeri: O, sfînt Oméga, raza violetă-n Ochii Săi!“.
 
Pas de mai zice ceva. Pînă şi gîlceava de la Turnul Babelor se opreşte ruşinată. „Fîlfîie pe lume, violetul“ – vorba lui Bacovia.
Cît despre influenţele de ordin subtil, dimensiunile esoterice şi planurile invizibile ale realităţii, ele se refuză, prin definiţie, volutelor, oricît de seducătoare, ale unui discurs profan. Precum – am putea spune – abordarea unor probleme de neurochirurgie la o dezbatere între instalatori şi mecanici de locomotivă.
 
Silvia Chiţimia este etnolog, scriitor.