Ne revoltăm, de multe ori, cînd o parte a presei din străinătate foloseşte stereotipuri în ceea ce ne priveşte, generalizînd incidente izolate. Formulări de genul „românii sînt…“ induc un real sentiment de frustrare. Vorbind despre societăţi care au în spate un întreg background de corectitudine politică, cum comentaţi aceste scăpări?
Cîteodată sînt scăpări, cîteodată nu. Există uneori campanii de presă la adresa unor grupuri. Mă gîndesc la ce s-a întîmplat în Marea Britanie, de exemplu, după deschiderea pieţei muncii, la 1 ianuarie 2014, cînd a existat o adevărată campanie împotriva acestui act, cu concentrare pe români. Era vorba despre imigraţie, nu avea, în principiu, nimic de-a face cu rasa, dar în astfel de campanii există generalizări şi alăturări nefericite. Cînd spui că 92% din frauda la bancomat din Marea Britanie este făcută de români, e sigur că nu generezi sentimente pozitive la adresa românilor. Alteori, este vorba pur şi simplu despre scăpări, oameni care cunosc prea puţin, dar sînt personalităţi cunoscute şi atunci ceea ce spun are impact. Am văzut cazuri în care cîte o personalitate mediatică spunea cîte o prostie, apoi revenea şi îşi cerea scuze… Oricum, trăim în vremuri în care se vorbeşte şi se scrie mult. Opiniile pe care le menţionaţi apar cîteodată într-un ziar, alteori pe cîte un blog, pe cîte o pagină Facebook… Mai sînt şi unii ziarişti români care caută parcă să vadă dacă ne-a mai vorbit cineva de rău şi pun asta pe prima pagină sau fac un titlu de jurnal. E amuzant şi că ne plîngem de generalizări, dar generalizăm, la rîndul nostru, cînd relatăm incidentul respectiv, spunînd: presa franceză zice despre români că…, sau presa germană consideră că românii sînt…, cînd, de fapt, nu este aşa. Este vorba despre un ziar, un autor, nu toată presa şi nici toţi ziariştii…
În oglindă, credeţi că în România mass-media recurge la clişee şi generalizări? Care ar fi grupurile cel mai adesea vizate?
Sigur că da. Situaţia a evoluat însă foarte mult faţă de anii ’90, cînd la televizor se spunea că „un ţigan a furat o găină“. Sau cînd, într-un cotidian sportiv, la mijlocul anilor ’90, a apărut o poză cu o maimuţă lîngă poza unui fotbalist negru, între cei doi făcîndu-se o comparaţie. Aşa ceva ar fi imposibil azi. Toate acţiunile antidiscriminare şi-au făcut efectul, cel puţin în presa scrisă. Dar există spaţiul online, unde articolul scris de ziarist stă alături de comentariile cititorilor. Aici mă sperie unele comentarii, mă întreb de ce forumurile nu sînt toate moderate în aşa fel încît să fie eliminate comentariile rasiste, xenofobe, antisemite. Ascunşi în anonimat, unii oameni spun orice.
Unde pot duce stereotipiile? Care ar fi cazurile extreme în care etichetele folosite de mass-media au provocat probleme reale?
La crime. În urmă cu douăzeci de ani, în Rwanda, a existat un post de radio, care avea o denumire foarte poetică: „Radioul celor o mie de dealuri“. Ei bine, pe acest post de radio s-au auzit cele mai oribile îndemnuri la crimă din partea animatorilor. Radioul a început să emită în 1993 şi a pregătit o atmosferă de ură a etnicilor Hutu faţă de etnicii Tutsi. Cînd a început războiul civil, un an mai tîrziu, majoritarii Hutu erau pregătiţi mental să ucidă. Animatorii le spuneau ascultătorilor lor de etnie Hutu să îi omoare pe „gîndacii“ de etnie Tutsi, să îi ucidă cu topoarele, să se comporte ca rezistenţii faţă de nazişti. De fapt, nu a fost război civil, a fost un masacru, poate cel mai rapid genocid din istorie. În o sută de zile au fost ucişi opt sute de mii de oameni. Radioul a încetat să emită în vara lui 1994, după ce masacrele fuseseră comise. Cîţiva animatori au fost condamnaţi pentru crime împotriva umanităţii.
Există circumstanţe în care un jurnalist este îndreptăţit să folosească generalizări?
Sigur, dacă are „dovezi“, cum le cerem şi noi invitaţilor din emisiuni, cînd fac vreo afirmaţie care ar putea pune probleme. Dacă au un sondaj pe care să se sprijine, dacă sondajul este bine făcut şi cu bună-credinţă. Dar, generalizînd, este bine să ne ferim de generalizări. Deşi e practic imposibil să nu o facem.
Există şi etichetări care se doresc a fi pozitive, de genul „deşi sînt ţigani, nu au furat“. Pentru a generaliza, la rîndul nostru, care credeţi că este nivelul de educaţie al jurnaliştilor români în această direcţie?
Cineva spunea odată că orice frază care începe cu „Evreii sînt…“ este antisemită. Sigur, era pe jumătate în glumă, dar arată că etichetările, de orice fel, ascund capcane. Iar din exemplul pe care mi l-aţi dat se înţelege că autorul însuşi e surprins de performanţa „remarcabilă“ a oamenilor despre care vorbeşte. Cu alte cuvinte, el se aştepta să fure, nu să înapoieze portofelul găsit! Aş spune că nu există un nivel al jurnaliştilor, dar există trepte de niveluri. Depinde de cultura proprie a fiecăruia dintre noi, de cultura mediului în care lucrăm, de cei cărora ne adresăm, de educaţia primită acasă şi la universitate…
Omeneşte, sîntem tentaţi să folosim etichete. Ne este mai uşor să tranşăm unele aspecte care altfel ar implica o mai mare deschidere, o înţelegere bazată pe conexiuni aprofundate. Totuşi, de ce trebuie să ne ferim de gîndirea în alb şi negru?
Cred că e inevitabil, tuturor ni se întîmplă, uneori, să gîndim în clişee. Ne ajută să aşezăm lumea, să o aranjăm în categorii, e mai simplu. Problema intervine cînd gîndim doar în etichete pentru că asta ne limitează înţelegerea. Am lipit o etichetă, am rezolvat o problemă! Gîndirea în alb şi negru este plicticoasă şi, de fapt, nu te ajută să înţelegi lumea. Ca să generalizez, aş spune că este chiar un refuz al gîndirii.
a consemnat Stela GIURGEANU
Adevarul.ro
