Mi s-a întîmplat uneori, atunci cînd am dăruit o chiflă, un corn sau o pîine, unui cerşetor, să fiu privită cu nemulţumire, ba chiar apostrofată: „Ce-mi dai pîine, că eu am nevoie de bani!“ Pîinea era privită cu dispreţ, aşa cum remarcase şi Nicolae Steinhardt: „Mulţi privesc de sus şi defaimă pîinea cea de toate zilele“ (cf. Cartea împărtăşirii). Nici orăşeanul nu pare să acorde mai multă atenţie acestui aliment esenţial şi nobil. Cumpără pîinea grăbit, automat, nepăsător, opac la sensurile sale tainice şi insensibil la aura sa de putere sacră, întremătoare. Odinioară, consumarea pîinii, mai ales în cadre rituale, întindea curcubeiele sărbătorilor peste sate. Şi dacă din alimentaţie, în anumite cazuri, pîinea putea lipsi, prezenţa ei era o normă inclusă în modelul cultural al sărbătorescului arhaic (cf. Ofelia Văduva, Civilizaţia pîinii). Hrană esenţială, necesară traiului zilnic, dar nepreţuit al cerului, şi materializare a energiilor creatoare divine, pîinea a ajuns să însemne existenţă şi viaţă. A-i asigura cuiva o pîine echivala cu a-i asigura existenţa. În fiecare zi, creştinul o invocă la masa familiei, prin rugăciunea domnească adresată Tatălui ceresc. Cele două variante ale rugăciunii „Tatăl nostru“ sînt consemnate în Evangheliile lui Matei şi Luca: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pămînt. Pîinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iartă nouă greşelile...“ (Matei 6, 9-13)

Tăierea pîinii reprezenta un act ritual, pe care îl oficia stăpînul casei. Înainte de a fi tăiată, i se făcea semnul crucii, gest care actualiza ipostaza ei creştină de pîine „întru fiinţă“ (epiousios) – hrană duhovnicească, aducînd sufletului sănătate şi vigoare, în chip de simbol al lui Hristos, cel care spunea despre sine: „Eu sînt pîinea vieţii“ (Ioan 6, 35). Încă din secolul al II-lea, în explicarea rugăciunii domneşti, Origen amintea să-I cerem Tatălui nu pîinea obişnuită, ci pîinea cea spre fiinţă, de teamă ca sufletele noastre, lipsite de hrană spirituală, să nu se îmbolnăvească şi să moară (Origen, Despre rugăciune). Tot Origen afirmă că „adevărata pîine este cea care îl hrăneşte pe omul adevărat creat după chipul lui Dumnezeu şi care îl ridică pe cel ce se hrăneşte cu ea, pînă la asemănarea cu creatorul său“ (ibidem).

În comunitatea tradiţională românească, în calitatea lor de elemente rituale şi ceremoniale, grîul şi produsul prelucrării sale, pîinea, au oferit o vastă tematică etnologiei alimentare pe care o putem evoca aici doar în treacăt. În primul rînd, faţă de pîine se manifestă o atitudine de respect şi pietate. Ea nu se aruncă la gunoi, nu se calcă în picioare, nu este batjocorită (fapte considerate ca mare păcat). Se ştia că: „pîinea pe care o mănîncă omul este puterea şi norocul lui.“ Nu se lăsau bucăţele de pîine în farfurie pentru că îţi rămînea norocul acolo. În cadrul practicilor magice, pîinea deţinea o mare varietate de semnificaţii şi roluri. Putea funcţiona ca element apotropaic, de protecţie: „Pîinea şi sarea sînt de mare ajutor. Ele alungă tot răul din casă“; „Cînd ştii că îţi trimite cineva farmece, nimica altă să nu-i dai decît pîine şi sare.“ De Crai Nou, pîinea era folosită la invocarea sănătăţii: „Luna nouă / Taie pîinea în două / Ţie jumătate / Mie sănătate.“ Tot prin intermediul pîinii se capta şi se dirija energia magică, în descîntecele de leac făcute la apa curgătoare: „Apă lină curgătoare / Eu îţi dau pîine cu sare / Iar tu să-mi dai mie cinste / Noroc şi dragoste mare.“ (cf. Varvara Buzilă, Pîinea: aliment şi simbol)

În gîndirea şi cateheza creştină, muncile agricole şi cele care implică pregătirea aluatului erau învestite cu funcţie de pildă sau simbol. Grîul semănat în ţarină şi etapele lucrărilor agricole exprimau, în parabolele evanghelice, momente şi repere tainice, în laboriosul drum spre mîntuire al creştinului. Trupul mort şi înviat era asemănat cu grăuntele de grîu îngropat în pămînt şi renăscut la viaţă. Comparaţia folosită de Hristos pune în corespondenţă grîul cu însuşi Trupul său supus jertfei, care murind pe cruce a înviat, aducînd „multă roadă de mîntuire“. Adresîndu-se lui Andrei şi Filip, dar şi elinilor care doreau să-L vadă, Iisus le spune: „Adevărat zic vouă că, dacă grăuntele de grîu, cînd cade în pămînt, nu va muri, rămîne singur, iar dacă va muri, aduce multă roadă.“ (Ioan 12, 24) Practica muncilor agricole (de la bobul de grîu pînă la obţinerea pîinii) reprezenta, în sens figurat, lucrarea (duhovnicească) a omului pentru a putea avea acces la cuvîntul Domnului, căci „Nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu“ – cum îi răspunde Hristos ispititorului (Matei 4, 4).

Într-un imn al Sf. Ioan Damaschin închinat Sf. Fecioare, găsim o descriere metaforică a întrupării, în care Sf. Fecioară este comparată cu o arie, iar Hristos este asemuit cu „grîul de viaţă făcător“.

Povestea colacului

Un loc special în categoria pîinilor rituale tradiţionale (alături de prescură, anafură, mucenici etc.) îl deţine colacul. El îndeplineşte funcţii esenţiale în cadrul obiceiurilor din ciclul familial (naştere, căsătorie, înmormîntare) sau calendaristic (Crăciun, Paşti). „Pîinea rituală este, în culturile creştine, pîinea vieţii, pîinea vie care coboară din cer, trupul lui Hristos însuşi, descoperit ucenicilor ca pîine euharistică.“ (cf. Sabina Ispas, Cultură orală şi informaţie transculturală) Urările colacului (rostite la încheierea colindării de Crăciun) şi textele de „Pluguşor“ (obicei performat în ziua de Sf. Vasile) relatează despre un colac mare şi frumos ca şi faţa lui Hristos. Într-o Urare a colacului din Ardeal, acesta este neobişnuit de mare: „Ne-a dăruit cest domn bun (...) / Cu-n colac de grîu frumos, / Peliţă lui Hristos! / Pe tălpi stăm, pe palmi îl ţinem / De după el abia ne vedem! (...) de la semănat pînă la secerat, / multe ploiţe l-au plouat (...) / Vîntul a bătut de l-o scuturat“ etc. Urarea citează cuvîntul „peliţă“, care, pînă în secolul al XVI-lea, desemna trupul.

Textele de „Pluguşor“ reiau şi ele Povestea colacului, descriind întreg procesul agricol (aratul, semănatul, seceratul, treieratul, măcinatul grîului), pînă la obţinerea pîinii. Aflăm că „babele cele bătrîne, care ştiu rîndul la pîine“ se ocupau de pregătirea şi coacerea aluatului. În final, se obţine un colac luminînd întreaga gospodărie şi hrănind toată suflarea din sat: „Mi l-a pus pe masă / Şi s-a luminat în casă (...) / Şi l-a rupt în patru / Şi-a hrănit tot satu.“ Trecerea grîului prin diferite stări pînă să ajungă pîine a fost asociată, de mentalitatea populară, cu o moarte-regenerare treptată, înţeleasă ca un chin al grîului Hristic. Prin chinul la care acesta este supus, va prelua vinovăţia omului (să ne amintim că, în rugăciunea domnească, după cererea Pîinii celei spre fiinţă, se cere iertarea păcatelor). Recitit în spirit creştin, textul povesteşte despre „salvarea omului“ de către pîine, prin transfer simbolic, sacrificial.

Silvia Chiţimia este scriitoare şi dr. în etnologie.

Foto: wikimedia commons