Experienţa perioadei comuniste a fost redată după 1990 mai degrabă într-o literatură dedicată aproape în exclusivitate traumelor produse de sistemul totalitar. Viaţa cotidiană dincolo de experienţa cozilor la produse alimentare a fost lăsată în grija culturii populare şi a cîtorva volume timide de literatură cvasisociologică, care au încercat să recupereze spaţiile roz ale epocii.Cînd am ajuns pentru prima dată la Rovinari, în vara lui 2002, într-o cercetare despre memoria perioadei comuniste, aveam senzaţia, după primele contacte şi interviuri cu localnicii, că vom asista (eu şi colegii mei de master) la un şir infinit de lamentări, pe care Memorialul durerii le ratase. N-a fost aşa. După ce reveneam în unele dintre gospodării şi după ce naraţiunile despre greutăţile întîmpinate la început " oraşul Rovinari s-a construit treptat în funcţie de geografia produsă de carierele de cărbune, chiar în centrul acestora " se sedimentau, am luat contact cu poveştile despre petrecerea timpului liber în comunism.Întrebările care ţinteau cultura materială au dat la iveală povestiri care puneau accentul pe inventivitatea subiecţilor în diferite situaţii: multe dintre cuţitele (încă funcţionale) din gospodării se realizau din bare de oţel şterpelite de la locul de muncă, iar scrumierele se realizau la strung din carcasele metalice ce protejau transformatoare electrice. Un fost inginer care se ocupase de organizarea spectacolelor brigăzii artistice a combinatului de la Rovinari mi-a arătat într-o seară, în spatele gospodăriei sale dintr-un sat din apropierea oraşului, o piscină minusculă căptuşită cu ajutorul benzilor late de cauciuc, parte din utilajele folosite la transportarea cărbunelui. În piscina aceea, copiii inginerului, prietenii şi rudele lui se bălăceau în anii ’80 cu fervoarea cu care unii dintre ei o fac astăzi în complexurile acvatice luxoase de pe litoralul românesc sau de aiurea. Asta dacă nu se deplasau spre ştrandul improvizat, mulţumită apei de ploaie, în cîteva din lanţul de cratere părăsite care aveau să formeze lacul Beterega.E uşor de remarcat că toate acestea stăteau sub semnul improvizaţiei. Pe lîngă distracţiile gestionate de sistem " discotecă, brigăzi artistice care sancţionau prin sketch-uri benigne comportamente "deviante" ale muncitorilor din cariere etc. " aproape toate celelalte forme de divertisment se bazau pe imaginaţia indivizilor, nevoiţi să improvizeze într-un oraş în care primul şi singurul parc a apărut la 25 de ani de la înfiinţarea acestuia: "Aici între blocuri aveau ei, ca locatari, ca şi vecini, teren de volei amenajat, făcut de ei. Era unul nea Ilie Mircea cu care am pus nişte ţevi, fileu de volei, teren... Şi jucam cu centrul că şi ei învăţaseră. Vorbeam cu ăia şi le spuneam: