Criza economică din anul 1929-1933 are pentru economiști importanța unui reper. A fost prima criză economică planetară, instalată în contextul internaționalizării mediului de afaceri. De atunci, problemele economice ale marilor puteri comerciale și financiare nu mai sînt numai problemele lor, ci ale întregii planete. Prin virulența sa și costurile sociale uriașe pe care le-a generat, această criză a pus realmente în discuție viabilitatea construcției sociale capitaliste. Se spune că momentele dificile ale istoriei au creat mari personalități. Se poate să existe o legătură între anvergura momentului istoric și anvergura personalităților care-l gestionează. Criza pe care am invocat-o a oferit ocazia de manifestare pentru un mare om politic, Franklin Delano Roosevelt, dar și pentru un mare economist, John Maynard Keynes. Dacă primul a contribuit în mod decisiv la găsirea unor soluții practice de combatere a crizei, cel de-al doilea a oferit lumii economice un fundament teoretic și științific de combatere a crizelor. Acest fundament a folosit mai multor generații de teoreticieni și practicieni ai economiei în combaterea crizelor economice. Opera științifică despre care vorbim, scrisă în perioada Marii Crize și publicată imediat după aceasta, este The General Theory of Employment Interest and Money (în limba română: Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobînzii și a banilor, Editura Publica, 2009, sau Teoria generală a folosirii mîinii de lucru, a dobînzii și a banilor, Editura Științifică, 1970).
Din păcate, mulți dintre noi îl consideră pe Keynes, dacă nu un socialist, atunci un anticapitalist. Această credință vine dintr-o confuzie, dar și din convingerea celor mai mulți oameni că economia nu se reglează de la sine și că este nevoie permanentă de intervenția statului. Aceasta este o altă utopie. Statul nu este chemat și nici nu a fost chemat să dețină capacități de producție, și să înlocuiască piața cu ,,înțelepciunea“ birocratului. Statul proprietar de mijloace de producție este o remanență de tip socialist. Statul nu este și nici nu poate fi manager, nu poate fi jucător pe piața liberă, pentru simplul motiv că menirea sa este aceea de a fi arbitru. Acolo unde statul deține capacități de producție, gestiunea acestora devine un proces înecat în birocrație și corupție. Statul nu deține expertiză economică și nu poate participa în mod corect la joc, fără a încerca mereu să-l influențeze în mod decisiv. Mai ales după criza economică din anul 1929 și după apariția Teoriei generale… a lui John Maynard Keynes, susținerile în favoarea intervenției statului au căpătat o nouă dimensiune. S-a produs aceasta pe fondul crizelor de o tot mai mare amplitudine ale capitalismului, dar și pe fondul ascensiunii, în epocă, a socialismului. Teoreticienii sau practicienii care îl folosesc pe Keynes și opera sa ca argument în favoarea intervenției statului în economie se află într-o mare eroare dată de o mare neînțelegere. Keynes a oferit posibilitatea de intervenție a statului în economie ca ultimă soluție în combaterea și evitarea haosului social pe care îl poate produce o criză economică, dar nu a dat niciodată soluția transformării statului în proprietar de mijloace de producție și jucător activ, în această calitate, pe piața liberă. Statul lui Keynes este un pompier care intervine să stingă un foc și apoi pleacă, lăsînd casa în proprietatea celor de drept. Metodele de intervenție ale lui Keynes nu presupun naționalizări sau intervenții de acest tip în economie. Premisa de la care a plecat Keynes este una corectă și genială. El a observat că, în condițiile internaționalizării și expansiunii lumii capitaliste, crizele capitalismului sînt din ce în ce mai ample și mai greu de suportat de către cetățenii mai puțin bogați. Asemenea crize, ca aceea din 1929, dar și aceea din 2008, pot genera haos social pe fondul depășirii unui prag critic, de suportabilitate socială. Dacă în timpul unei asemenea crize izbucnește o revoltă socială, consecințele crizei pot fi amplificate și șansele combaterii sale eficiente, mult reduse. Pînă la Keynes, economiștii nu și-au pus problema acțiunii în combaterea crizei, deoarece crizele erau de mai mică însemnătate, dimensiunea lor națională fiind gestionată într-un fel sau altul. Intervenția statului în economie, pentru combaterea crizei, nu trebuie să ne ducă cu gîndul că John Maynard Keynes ar fi socialist, etatist sau antiliberal. Nu despre asta este vorba. Un economist poate fi catalogat ca etatist atunci cînd discută despre un complex de măsuri care poziționează statul în economie și societate, complex care include calitatea statului de proprietar de mijloace de producție. Etatist este economistul care admite extinderea libertăților birocrației în dauna libertăților individuale. Keynes nu vorbește niciodată despre asemenea măsuri. Ceea ce propune Keynes și chiar descrie pe larg este ideea intervenției statului ca finanțator al unor mari proiecte de dezvoltare care să combată șomajul și să ducă la o suportabilitate a crizei. Keynes alege între inflație și șomaj, propunînd folosința banului, a expansiunii monetare, prin instrumente fiscale sau monetare, pentru a combate șomajul. De la Keynes înspre noi, toate crizele au fost combătute prin ieftinirea creditului și expansiune monetară. În cazul unei crize ca aceea din anul 2008, culoarea politică și linia ideologică a celui care combate criza aproape că nu mai contează. Keynes nu a fost un anticapitalist, dimpotrivă, prin soluțiile oferite a asigurat un uriaș balon de oxigen și un culoar de acțiune pentru cei care apără capitalismul și libertățile economică și politică. Alegerea lui Keynes a fost îndelung criticată în epocă și nu numai. Există voci care spun și azi că statul nu ar trebui să intervină în nici un fel, ci pur și simplu ar trebui să lase piața să-și urmeze destinul. Costul social al unei asemenea alegeri ar fi însă unul foarte mare, punînd chiar în pericol libertatea, dar și celelalte valori. Întrebat dacă, pe termen lung, măsurile de combatere a șomajului nu duc tot la inflație, Keynes a răspuns că, pe termen lung, vom fi cu toții morți. Este vorba despre un răspuns în glumă care ascunde o înțelegere superioară a situației și nu o indiferență, așa cum cred unii comentatori. Viitorul este mereu altul, are provocările și necunoscutele sale, care nu seamănă cu cele din trecut. Crizele economice ale viitorului pot să nu semene și nici nu seamănă cu cea despre care tocmai discutăm, deoarece viitorul este altul, mai complex în devenirea sa. Dincolo de opțiunile în vreme de criză, misiunea statului modern ar trebui să se mărginească la funcțiile pentru care acesta a fost creat. Statul are la îndemînă instrumentul redistribuirii de resurse și trebuie să asigure administrația și apărarea unui teritoriu. Un stat anticapitalist este un stat împotriva misiunii pentru care a fost creat. Keynes oferă soluții de combatere a efectelor negative ale ciclului economic, deoarece suferința oamenilor din perioada Marii Crize a fost o lecție greu de uitat.
Criza economică din anul 2008 ne-a pus în fața provocărilor generate de internaționalizarea și expansiunea sectorului financiar. Lumea a devenit complexă și în același timp pare să și fi păstrat fragilitatea. Din nou se pune în discuție existența capitalismului și a libertăților, iar oamenii au devenit din nou neîncrezători în viitorul lor. Se întîmplă așa pentru că libertatea este plătită din nou cu multă suferință și mulți oameni ar fi capabili, din păcate, să renunțe la libertățile lor în favoarea unor utopii care le garantează dispariția suferinței. Acesta este marele pariu otrăvit pe care ni-l propun utopiștii de ocazie: să cedăm libertatea în căutarea liniștii și păcii sociale și personale. Dincolo de libertățile la care ni se cere să renunțăm se află însă o altfel de liniște, liniștea celui care a murit. Cele două doctrine surori, socialismul și fascismul, devin din nou actuale, deși în cursul secolului XX au produs două războaie planetare și sute de milioane de victime. Se întîmplă așa și pentru că generațiile de acum nu cred că se mai poate întîmpla ca lumea să repete greșelile trecutului. Percepția eronată care își face loc acum este aceea că victimele nu au fost făcute de idei, ci de către oamenii care le-au aplicat. Dimpotrivă, forța de influențare a ideilor este mult mai mare decît se crede. Lumea este din nou bulversată de tot felul de profeți mincinoși și profețiile lor care ne vorbesc din nou despre apocalipsă și care nu se sfiesc să ne îndemne greșit. Rasismul, naționalismul, ura religioasă și discriminarea sînt readuse la suprafață și lustruite din nou. Libertatea economică și libertatea politică au nevoie de un nou Keynes, un om care să le apere din nou, oferindu-ne soluțiile așteptate. Provocările sînt date și de comportamentul instituțiilor financiare, dar și de limitele economiei de credit, de creșterea îndatorării și de comportamentele tot mai antieconomice ale politicienilor din toate părțile lumii. Este nevoie ca soluțiile oferite în anul 1936 să fie completate cu o nouă dezbatere. Capitalismul global are nevoie de un suport teoretic care să trateze problematica la nivel global. Problemele sînt globale și soluțiile vor trebui să fie la fel. De aceea încă îl mai așteptăm pe noul Keynes, economistul care să ne ofere rețete noi, dătătoare de încredere.
Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Feţele monedei – o dezbatere despre universalitatea banului, Editura Institutul European, 2015.
