[…] Nu contează cum cauţi trăirea, ci mai degrabă faptul că simţi ceva. Pentru că emoţia – prin ea însăşi un justificator de sens – este cea care validează prezentul. Atunci cînd eram mici am fost învăţaţi că retenţia şi cumpătarea, raţionalitatea şi structura reprezintă o bună cale, deşi anevoioasă şi rece, spre fericire. Chiar pentru cei care urmează această cale cu minuţie, emoţia care o însoţeşte este însă tocită şi neîndestulătoare. Astfel, scurtăturile care te pot aduce înapoi la trepidaţiile adolescenţei devin o necesitate. Şi nu sîntem într-atît de masochişti încît să le ratăm pe deplin.
Revenind la experienţa mea insulară, desfăşor pe un ecran toată oferta de arousal a festivalului. Sporturi extreme, acrobaţii temerare la care puteai fi uşor părtaş, achitîndu-ţi în euro participarea. Scene multiple care îşi aruncau în ritmuri variate muzica spre corpul tău. Un bîlci care reproduce în miniatură bîlciul globalizat al Terrei, amestecînd religia cu bucătăria sîrbească, orele gratuite de maghiară cu tobele japoneze şi cu circul franţuzit de inspiraţie medievală. Totul concertat pentru a stîrni, pentru a activa. O discotecă universală, unde nu te duci pentru a-ţi întîlni perechea, ci pentru a-ţi trăi activarea solitară, cît mai trepidant posibil, singur cu tine. În care, ca într-un scenariu alternativ din seria Matrix, devii o baterie umană care se încarcă sau se arde, alimentînd sau scurtcircuitînd propria existenţă.
Nevoia de chill
M-am întors epuizat şi frenetic, în acelaşi timp. Nu am bifat pe răbojul vieţii cine ştie ce epifanie, dar am revenit cu satisfacţia trăirii. Ca şi cum mi-am plătit o datorie faţă de propria nevoie de intensitate, de adrenalină-în-stare-pură. Nu o datorie morală, nici măcar o datorie estetică. Ci mai degrabă o datorie emoţională, pentru că evul mi-a deschis o linie de credit la Emo-bank, care trebuie periodic rambursată. A doua zi eram pe Cheile Nerei, rememorînd trunchiat şi uşor confuz parcursul evenimentelor, dezactivat şi răcoros pe dinăuntru. Am învăţat ceva, totuşi. Dincolo de o logică – sau în deplină concordanţă cu ea – a acestui mainstream individualist şi emoţional. Merit să revizitez teritoriile adolescenţei, pentru că acolo dorinţa şi potenţialitatea sînt încă neîntinate. Iar biciuirea emoţiei, a corpului, intensitatea experienţei şi sinestezia halucinantă sînt căile sigure de a ajunge în siguranţă acolo, şi de a te putea reîntoarce fără un ponos major. ş…ţ Să fii tînăr înseamnă să fii risipitor. Să vrei să pari tînăr (chiar dacă nu mai eşti) înseamnă să refaci drumul spre emoţie în stare pură, nefiltrată, spre efortul vecin cu epuizarea. Pentru a-ţi justifica condiţia de cuceritor într-o lume pe deplin explorată, în care teritoriile necartate sînt doar petele albe de pe întinsurile propriei experienţe. Regăsindu-ţi vocaţia ancestrală (şi uşor adolescentină) a cuceririi şi expansiunii.
(fragment apărut în Dilema veche, nr. 187, 10 septembrie, 2007)