Paradoxal, cu privire la îndoială, filosofia ne învață de foarte mult timp că știm că nu știm nimic (Socrate) şi că atunci cînd te îndoieşti de toate nu te poți îndoi de faptul că te îndoieşti (Descartes). Scepticismul sau îndoiala metodică face parte din filosofie încă de la începuturi. Pentru a avea o cunoaștere sigură, trebuie să te îndoieşti de tot. Dar nu există un singur mod în care ne putem îndoi, există multe tipuri de îndoieli şi, fără a avea pretenția de exhaustivitate, o să investigăm cîteva dintre ele.

Îndoiala ca mirare este dată de marea surprindere existențială prin care vrei să cunoști universul, nedumerit fiind de vastitatea şi multitudinea fenomenelor lui. Aceasta este îndoiala copilului care cu bucurie investighează lumea. Întreabă tot timpul ce e asta şi de ce e așa. Ea este motorul cunoașterii noastre. Cînd această curiozitate este dublată de scepticism, de îndoială metodică, atunci sînt toate șansele ca acela care o face să meargă pe drumul cunoașterii, pe drumul filosofiei şi al științei. Dar mai există şi îndoiala ca suspiciune, acea îndoială hrănită de bănuială, neîncredere şi nesiguranță. De obicei, aici explicațiile comportamentelor noastre ne vin dintr-o conspirație universală, fie a planetelor şi elementelor lumii, fie a unui grup de oameni care controlează omenirea. Mai putem avea parte şi de „îndoiala soacrei“, adică de acea cîrîială neîntreruptă că tot ceea ce facem nu e bine, căci universul trebuie pus în ordine şi că lucrurile trebuie să stea la locurile lor, toate acestea fiind evident stabilite ab initio de „soacra“, de personajul care vrea să-şi impună ordinea şi ordinele. Mai există şi îndoiala dogmatică, deznădăjduită, care sfîrșește în agnosticism şi care susține că indiferent ce am face, oricît ne-am îndoi şi am ști, oricum nu vom putea cunoaște niciodată tainele profunde ale lumii. Toate aceste îndoieli vin pe fondul dorinței noastre de certitudine. Noi vrem să știm lucruri clare şi precise şi, ca să știm, trebuie să vedem ce nu știm. Dar poate singura mare certitudine este dată de nevoia de a ne îndoi de tot, de fertila conjuncție între mirare şi scepticism. Buna îndoială, cea de toate zilele, este aceea prin care nu acceptăm nimic înainte de a fi examinat critic. În acest caz, îndoiala şi smerenia epistemică (intellectual humility) merg mînă în mînă şi fac casă bună. Cunoaşterea care ne hrănește orgoliul este fatalmente nocivă în cele din urmă, căci orgoliul de a crede că știi destul ne omoară din punct de vedere cognitiv. Certificarea morții epistemice a cuiva este dată de ceva de genul: maică, eu am învățat destul în școală, n-are rost să citesc acum, că am făcut-o destul la tinerețe... etc. Prin astfel de cuvinte, oamenii își marchează propriul parastas mental şi devin cadavre ambulante. Refuzul de a mai vrea să cunoști, să scormonești prin tainele lumii, este refuzul unei ființe vii de a mai fi cu adevărat vie, rămînînd doar un mecanism care procesează materie. Instalarea în certitudine e deșertul gîndirii. Marea noastră putere e, din contra, să ai tăria şi flexibilitatea mentală să recunoști cu onestitate că lucruri pe care le-ai crezut adevărate sînt false.

E foarte greu să educi societatea pentru o bună îndoială, pentru că societatea prețuiește încrederea şi, într-o oarecare măsură, chiar aroganța, căci arogantul este perceput ca elitistul intangibil, care deține secrete şi putere. Marea problemă este că arogantul este de cele mai multe ori un ignorant înfumurat şi impertinent, care se crede mult mai știutor decît este. Se știe că prostul nu e prost destul pînă nu e şi fudul. Şi e fudul deoarece, cu cît este mai prost, cu atît se crede mai deștept. Fenomenul Dunning-Kruger a fost identificat şi fundamentat în psihologie ca fiind efectul de supra-încredere. Pe scurt, avem parte de nişte mecanisme psihologice care generează o eroare de autoevaluare, în sensul în care cu cît ești mai ignorant, cu atît te crezi mai deștept. Tendința de supraevaluare personală a incompetentului este un fenomen foarte vizibil şi foarte răspîndit.

Ignoranța noastră este în unghiul nostru mort. Nu o vedem cînd ne depășește şi ne lovește. De aici şi nevoia de specialiști şi de smerenie epistemică. Avem nevoie de oameni care își știu bine domeniul de competență şi care dau dovadă de modestie, care nu fac bravadă cu ceea ce cunosc, știut fiind că, pe măsură ce știi mai multe, cu atît îți dai seama cît de puține știi, de fapt.

Sorin Costreie este conferenţiar la Facultatea de Filosofie a Universității din Bucureşti şi prorector al acestei universităţi.