Infracţiuni reziduale

Publicat în Dilema Veche nr. 318 din 18-24 martie 2010
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Deunăzi citeam un roman istoric englezesc atent documentat cu privire la Londra secolului al XVIII-lea, şi am nimerit peste următorul pasaj: „Docherii au fost totdeauna plătiţi mizerabil, dar şi-au echilibrat cumva veniturile printr-o tăcută redistribuire a bunurilor pe care le mînuiau. Pentru corăbiile care aduceau tutun, operaţia se numea «pumn»: lucrătorii îşi cufundau pur şi simplu mîinile în baloturi şi luau de acolo cîte un pumn de frunze, revînzînd apoi marfa pe cont propriu“. Proprietarii se considerau mai avantajaţi de această soluţie haiducească decît de o eventuală sporire a simbriei oficial plătite docherilor. Conflictul romanului e declanşat de un patron virtuos care interzice cutuma, dar asta e o altă poveste.

Am amintit de acest episod fiindcă, în opinia mea, el răspunde mai multor întrebări dintre cele ridicate aici. E evident că nu e vorba de vreun monopol balcanic asupra găinăriilor, şi cu atît mai puţin asupra toleranţei faţă de acestea. În fond, chiar şi Rudy Giuliani şi-a pornit campania în America abia la sfîrşitul anilor ’80. Recursul la istorie ne ajută, cred, să înţelegem că e vorba de un fenomen care apare la conjuncţia dintre un anume soi de imaturitate capitalistă a unei societăţi sau a alteia cu un nivel greu tolerabil de pauperizare. Poate părea ciudat să vorbim de paupertate pentru New York, dar, dacă privim mai atent (şi dacă citim destule romane poliţiste americane, cum fac eu de 40 de ani) vom constata că nici măcar poliţiştii nu pot fi consideraţi prea prosperi (atunci cînd nu sînt corupţi), iar autorii micilor infracţiuni – nici atît.

În esenţă, e vorba de segmente ale societăţilor mai vechi sau mai recente care nu au integrat decît fragmentar noţiunea de contract, şi care nu s-au dezobişnuit de mica tranzacţie marginală. Iar cînd mari conştiinţe romantice, ca Victor Hugo, ne învaţă să fim indulgenţi cu sărmanii care fură, din disperată sărăcie, o biată pîine, cine sîntem noi să ne permitem rigiditatea cvasi-cadaverică a legaliştilor puri şi duri?     În România zisă socialistă, aceste stări reziduale s-au agravat însă exponenţial, în condiţiile în care însăşi ideea de proprietate a fost grav avariată. Pe de-o parte, statul trata cu indiferenţă furtul din avutul personal, iar legile pedepseau mult mai aprig atentatul la proprietatea de stat. Pe de altă parte, la ţară mai ales, oamenii procedau strict invers: nu furau mai mult decît în alte timpuri unul de la celălalt, dar „luau“ (vocabularul furtului, al hoţiei şi al delictului nu era utilizat în acest sens decît de autorităţi) din bunul comun al colectivei – adică al nimănui – ceea ce considerau ei că li se cuvine.

 La oraş, o logică similară prezida jaful mărunt, dar constant, din fabrici şi uzine. Şefii voiau linişte, şi deci închideau un ochi, pe care îl mai deschideau din cînd în cînd doar ca să limiteze niţel pagubele. Miliţia avea socotelile ei: prefera la rîndu-i mici aranjamente pentru a putea controla şi îngrădi cît de cît marea delincvenţă, eventual luîndu-şi tainul de la capii mafiilor locale. De altfel, Miliţia, săraca, suferea şi multiple îngrădiri: nu avea voie să recunoască incidentele petrecute în zilele de sărbătoare „politică“ – 1 Mai, 23 August, Ziua „Tovarăşului“ –, să raporteze furturi în cartierele preferate ale nomenclaturii, aşa că bancul cu „trece-l pe Academiei“ era valabil şi dincolo de dificultatea de a descifra numele lui Quinet.

 În fine, dar nu în ultimul rînd, Miliţia însăşi organiza, se pare, spargeri de locuinţe la persoanele incomode – disidenţi efectivi sau potenţiali care trebuiau să fie speriaţi, nomenclaturişti care strînseseră cam multe obiecte de valoare, pe care statul nu putea inventa nici un temei legal pentru a le confisca: cel puţin asta mi-a povestit odată o „tovarăşă“ care fusese jefuită de prea multele ei bijuterii şi nu suflase o vorbă către organele abilitate, convinsă fiind că tocmai „organele“ puseseră la cale jaful, la ordin.

Şi dacă le anunţai, totuna: într-o zi de vară, două copile ne-au intrat în casă şi au răscolit prin dulapuri. Bărbatu-meu a prins-o pe una dintre ele şi a chemat miliţia. Au descins, au luat amprente, au făcut o mulţime de gesturi apropriate şi, după mai bine de un an, ne-au comunicat că erau nişte copii care se jucau (probabil de-a hoţii şi vardiştii, fără vardişti).   Nu ştiu de ce ne-am mira: mai ales după faimoasa amnistie a lui Ceauşescu din 1987, mult prea multe găinării pe cap de miliţian se adunaseră. Uităm, de altfel, prea adesea că, dincolo de sarcinile specifice – infracţiunile mai mici sau mai spectaculoase –, miliţienii aveau şi datoria de a fi auxiliari ai poliţiei politice: să bată suspecţii în numele acestei nobile instituţii, să disperseze grupurile formate mai mult sau mai puţin spontan pe străzi sau în tramvai, să escamoteze eventuale manifeste şi să-i aresteze pe autorii acestora, şi tot aşa. Cînd să se mai ocupe şi de mărunţişuri? Dacă mi-aduc bine aminte, pînă şi comisarii lui Sergiu Nicolaescu erau cît se poate de îngăduitori cu şmenarii.

După prăbuşirea sistemului, reconstrucţia statului, după aproape 50 de ani de partid-stat, a fost anevoioasă şi a rămas incompletă. Aşa se face că ne-am ales cu o instituţie în aparenţă nouă – Poliţia – populată de aceiaşi eterni miliţieni, care orbecăie încă şi azi între diferitele lor misiuni. Reforma Poliţiei ar putea fi un caz de şcoală dacă am putea afla ceva mai multe elemente concrete, din interiorul acestei instituţii. Dacă n-ar fi decît o singură întrebare la care nimeni nu pare a avea răspuns – de ce e atîta îmbulzeală în fiecare an la admiterea în Academia de Poliţie? – încă ne putem da seama în ce măsură necunoscutele acestei probleme ne limitează filozofarea referitoare la găinari şi destinul lor contemporan. Nici Justiţia nu stă mult mai bine la acest capitol, cum vedem în fiecare zi. Îmi amintesc de o împrejurare de acum vreo zece ani, cînd un amărît care se luase la harţă cu un coleg de navetă şi-i furase în glumă căciula fusese ţinut în arest preventiv vreme de mai bine de un an, ca urmare a deciziei aceluiaşi complet de judecată care hotărîse ca Zaher Iskandarani să fie judecat în libertate.

Dincolo de toate aceste hibe mai mult sau mai puţin balcanice, preromantice sau postcomuniste, e clar că insul se află mereu în faţa unei dileme: plînge de mila bietei bătrîne care fură o pîine – cu condiţia ca pîinea să nu fie a lui; cere indulgenţă pentru minorii-hoţi de maşini doar atunci cînd nu are maşină. Hypocrite lecteur, mon semblable... Ideal ar fi să avem mereu de-a face cu o cumpănă dreaptă, micii infractori să fie pedepsiţi cu măsura cuvenită, clanurile mafiote să fie nu doar decapitate preelectoral, ci chiar dizolvate. După care să avem liniştea pentru a dezbate în ce măsură ne reuşeşte „să supraveghem şi să pedepsim“: dacă sistemul penitenciar şi privarea de libertate în mari colectivităţi de infractori este cea mai bună, cea mai ieftină, cea mai morală soluţie pentru a limita delincvenţa. Dar asta e – cum spunea Kipling – o altă poveste.

Zoe Petre este istoric şi activist civic. Cea mai recentă carte publicată este La Roumanie après 1989 (împreună cu Catherine Durandin; Paris, 2008).

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.