În urmă cu peste o sută optzeci de ani, A.I. Mihailovski-Danilevski, ofiţer superior rus cu secrete înclinaţii liberale, a fost obligat să petreacă două săptămîni prin ţările române, în serviciul împăratului său aflat în război cu Poarta otomană. Locurile nu i-au displăcut neapărat, dar oamenii locului " ţărani, tîrgoveţi şi boieri deopotrivă " i s-au părut nefrecventabili, inutili, lipsiţi de orice fel de apetenţă pentru muncă, politică sau cultură. Notabilul petersburghez se simţea sufocat de o atmosferă socială tot atît de apăsătoare ca cea a barbariilor asiatice. Pînă într-o zi, la Bucureşti, cînd s-a întîmplat să fie martorul a ceea ce putem considera acum a fi fost (deşi, aparent, istoricii nu i-au sesizat încă importanţa) unul dintre evenimentele fondatoare ale modernităţii româneşti: deschiderea primei librării. Printre cărţi, multe interzise în Rusia sa natală, Alexandr Ivanovici a început "să respire un aer cunoscut". Îşi aminteşte că a gîndit atunci: "m-am strămutat în Europa". Cu mult înainte ca cineva să fi avut cea mai vagă noţiune despre posibilitatea aducerii pe lume a unei Uniuni Europene, europenii erau capabili să se recunoască unii pe ceilalţi. Şi o făceau mai ales în mijlocul cărţilor.Biblioteca şi librăria, populate cu volume pe care autoritarismele de tot soiul le-ar dori incinerate, sînt spaţiul de predilecţie în care s-a constituit identitatea civilă a Europei şi, prin extensie, a civilizaţiei de tip occidental, caracterizată de pasiunea pentru cunoaştere, de pofta de idei şi de libertatea gîndirii. Am putea spune, recurgînd la un procedeu narativ oarecum hegelian, că spiritul european a traversat " dacă nu cronologic, atunci măcar logic " trei faze, comandate fiecare de un imperativ: să ştii, să ştii să faci, să ştii să trăieşti. În mod ideal-tipic, această întreită ştiinţă are o reşedinţă de predilecţie sau, în termeni post-hegelieni, o infrastructură ce-i este proprie: universitatea. În spaţiul generic occidental, lucrurile (drumuri, poduri, clădiri publice, utilităţi) sînt făcute pentru că, pur şi simplu, mintea educată îşi poate imagina existenţa lor, sînt făcute pentru că există ştiinţa practică a facerii lor, sînt făcute pentru că o asemenea pricepere nu se cuvine irosită. Simplu spus, viaţa (chiar şi în înţelesul ei efemer, adică cotidian) trebuie să aibă exact calitatea ştiinţei despre viaţă pe care o societate este capabilă să o acumuleze.De aceea, atunci cînd călători avizaţi, europeni ori nord-americani, vizitează universităţile româneşti purtaţi de curiozitatea de a verifica identitatea occidentală a României, primul loc pe care cer să-l vadă este biblioteca. Universităţile moderne, chiar şi în Africa sub-sahariană, sînt construite în jurul unei clădiri monumentale ce depozitează, în folosul profesorilor şi studenţilor, resursele intelectuale necesare producerii şi reproducerii cunoaşterii: colecţii de cărţi şi periodice, fie legate în tomuri dispuse liber pe kilometri de rafturi, fie disponibile instantaneu prin acces electronic. Niciodată însă universităţile româneşti nu au fost concepute în acest mod. Sediile lor istorice din Bucureşti şi din Iaşi au fost proiectate de statul liberal fără bibliotecă. În cele două oraşe, Fundaţiile regale au fost cele care, pînă în clipa în care regimul comunist le-a transformat în biblioteci centrale universitare, au suplinit parţial această absenţă constitutivă. Nici măcar după 1989, cînd statul postcomunist a creat campusuri universitare noi, la Constanţa şi Oradea de pildă, nimănui nu i-a trecut prin minte să organizeze noile instituţii în jurul bibliotecii. Din acest motiv, călătorul străin rămîne întotdeauna dezamăgit de universităţile româneşti şi pleacă surprins de faptul că cineva poate proiecta modernizarea unei ţări în afara relaţiei formative cu patrimoniul de cunoaştere ce reprezintă semnul cel mai vizibil al ieşirii din barbarie. Poate că România este lipsită de o reţea rutieră modernă, de apă curentă, de staţii de epurare, de incineratoare de deşeuri, tocmai pentru că dezvoltarea infrastructurii ce le precede logic, biblioteca, este încă în stadiu incipient.În universităţile româneşti din trecut şi din prezent, manualul este substitutul bibliotecii. Disciplinele cele mai complexe şi ramificate sînt reduse la formule mnemotehnice din care orice fertilitate a ideilor a fost eliminată. Chiar şi aşa, studenţii zilelor noastre au tendinţa să se plîngă: învăţămîntul este prea teoretic şi nu le oferă acele deprinderi practice cerute de viaţa concretă şi de lumea contemporană a muncii. Ceea ce înseamnă că statul român (liberal, comunist şi postcomunist) fondator de universităţi, ca şi profesorul autor de manuale ori studentul nemulţumit de caracterul abstract al cursurilor operează aceeaşi distincţie radicală între gîndirea hrănită de cunoaştere şi viaţa reală. Semnul vizibil al acestei separări este tocmai absenţa infrastructurilor. Pentru că ele structurează de fapt în profunzime legătura dintre ştiinţa despre om şi lucruri şi ştiinţa de a trăi bine, de a trăi ca cineva care ştie cum este bine să trăieşti şi cum poţi atinge acest bine. În România însă, fostul student devenit politician, ziarist, intelectual, întreprinzător, magistrat sau funcţionar nu are nevoie să frecventeze lumea ideilor pentru a face o carieră de succes, iar a trăi bine nu este mai mult decît o formă de propagandă electorală. Din acest punct de vedere, dacă i-ar fi dat lui Alexandr Ivanovici să revină în Bucureştii zilelor noastre, singurul loc care i-ar părea cunoscut şi pe deplin european ar fi tot librăriile şi cele maximum două biblioteci ce-şi merită numele. În afara lor, ca şi în urmă cu aproape două secole, cărţile, cu tot ceea ce ele conţin, nu produc efecte asupra realităţii, iar ştiinţa a căror suport sînt nu structurează viaţa cotidiană a societăţii.