Cînd Gabriela Adameșteanu a publicat Anii romantici (2014), unele dintre amintirile sale au stîrnit ironie: precum ideea că Cenaclul „Flacăra“ din anii 1973-1985 românești ar fi avut legătură (via poetul Adrian Păunescu) cu mișcarea flower-power din SUA și cu festivalul de la Woodstock (15-18 august 1969). Am cunoștințe (literați, istorici ș.a.) care spun că Adameşeanu n-a priceput nimic din fenomenul Woostock, din moment ce-l leagă de „cenaclul lui Păunescu“. Alții spun că e chiar un sacrilegiu să asociezi flower-power și „Cîntarea României“. Dar am și cunoștințe care, folosind logica și datele de care dispunem, acceptă ideea că asocierea e validă. Eu cred că prezumția Gabrielei Ada-meșteanu (întărită de amintirile poetei Constanța Buzea, ex-soție a lui Păunescu, ca și de propriile mele date) e adevărată. Încerc aici să explic de ce.

Ieșirea din maniheism

Există intelectuali, a căror operă o respect, fără a fi fost mereu în ton „la ordinea zilei“, v. Eugen Negrici sau Vladimir Tismăneanu, care, indiferent de ce vor afla, vor fi tentați să vadă latura blamabilă a lui Păunescu. Pe de altă parte, din spate vine o generație de istorici/literați care ies din maniheism, precauți cu etichetările și dispuși să vadă fațetele subiectului – în privința Cenaclului, a lui Păunescu sau a contextului de atunci. Cum e și normal, în timp balanța se va apleca în favoarea celor din urmă.

Cine cunoaște dezbaterile din orice țară liberă știe că, de 50 de ani, fenomenul Wood-stock (impropriu numit, locul fiind altfel desemnat pe hartă) a fost departe de a întruni vreodată o unanimitate în SUA. Timp de decenii, „America profundă“, cea de dreapta, religioasă și puritană, l-a detestat de-a binelea, în timp ce adepții contraculturii au construit o legendă în care realul și imaginarul sînt parte din poveste. În chiar zilele Woodstock, un serios ziar newyorkez întreba: „Ce fel de cultură poate ieși din acea bălăceală în noroi, alcool și marijuana?“ (acele zile de august au fost ploioase); în 1970, proprietarul fermei de lactate pe care a avut loc ediția ’69 a refuzat să mai dea terenul pentru o nouă ediție; fermierii din zonă și politicienii locali au interzis timp de trei decenii hippioților sau nostalgicilor să se adune în zonă și abia pe la mijlocul anilor 1990 un promoter artistic a cumpărat acea suprafață de teren, în scopul exploatării legendei care se crease. Legendă care la unii americani a prins, la alții, nu. Să nu vă așteptați ca președinții republicani ai SUA – de la Richard Nixon la Donald Trump via Ronald Reagan – să fi avut multe laude pentru Woodstock ’69.

Maniheismul, o bună bucată de vreme, a funcționat și aici. Nostalgicii flower-power și ai stîngii anti-Vietnam vor spune că atunci, în 1969, a început „Marea eliberare“ – de la muzica rock pînă la mișcarea azi numită LGBTQ (prima paradă gay a fost o revoltă împotriva poliției din New York, în noiembrie ’69). La polul opus, potrivit mai multor memorialiști, Ronald Reagan – care a început o cruciadă împotriva drogurilor, în anii ’80 – spunea că răul, în America, a plecat de la „Woodstock ’69 and comp“.

Punerea în context

În toamna anului 1972, un tînăr poet de 29 de ani pe nume Adrian Păunescu ajungea în SUA, cu o bursă pentru scriitori străini – un program al Universității Iowa. N-a fost singurul român cu bursă de la americani/occidentali – și cred că nimeni nu e într-atît de naiv încît să creadă că ele erau date exclusiv pentru merite literare: erau reținuți intelectualii curajoși în raport cu regimul sau cei văzuți a fi de perspectivă, într-un fel sau altul. Acel american care, undeva-cîndva, făcuse fișa tînărului Păunescu avea argumente pentru plimbarea lui prin SUA: la nici zece ani de la debut, Păunescu era redactor-şef adjunct la România literară (notă: R.l. nu era o revistă nouă, ci fosta, cu nume sovietic, Gazeta literară, rebotezată în octombrie 1968, pe fondul post-Primăverii de la Praga).

În vara anului 1972, Adrian Păunescu era un poet prolific, energic, cu un succes în creștere la critică și la public. Evident, el nu era un disident – dar fișa lui americană cu siguranță reținea trei lucruri: 1) era bine înfipt și cu perspective în sistemul local; 2) era antistalinist și 3) era un naționalist. Ei bine, cei care judecă istoria exclusiv după criterii morale (și care mereu vor fi nemulțumiți, pentru că, pe scurt, ei nu înțeleg nimic din istorie) vor accepta cu greu că, la începutul anilor ’70, americanii aveau nevoie, într-o țară precum România, nu neapărat de disidenți, ci de oameni intrați în sistem, antistaliniști și naționaliști – trei bife necesare pentru ca un intelectual să ajungă, sooner or later, în conflict/contradicție cu Uniunea Sovietică și/sau cu regimul din propria țară. Permiteți-mi să vă spun că, aici, fișa americană a lui Păunescu nu s-a înșelat deloc. Nu democrația din 1990 a pus capac ascensiunii lui Păunescu, ci regimul Ceaușescu, în vara lui 1985.

Ce fel de SUA găsea Păunescu, ajuns acolo, în 1972-’73? O Uniune divizată, cu polemicile și frustrările stîngii americane din timpul unui președinte de dreapta (Nixon), care, în pierdere de viteză, avea să intre în coșmarul Water-gate (1974); iar cealaltă SUA, cea de dreapta, era la rîndu-i nemulțumită și frustrată de maniera în care războiul din Vietnam evolua, lăsînd America fără glorie, oripilată de Pentagon Papers (1971) și cu un moral social în colaps.

Miza: tineretul

În timpul șederii în SUA, Păunescu a avut, pare-se, flerul de a înțelege un lucru simplu (care, în România anului 2019, pentru unii politicieni, e încă un mister): în orice dezbatere politică, economică sau culturală, miza, la final, e tineretul unei comunități (Socrate, apud Platon, a dat exact acest mesaj). Văzînd că cea mai dinamică parte a societății americane (deși minoritară) era cea agitată de contracultura rock-poezie cu mesaj-rebeliune ideatică sau vestimentară etc., Păunescu și-a dat seama ce teren virgin avea, din acest punct de vedere, acasă.

Nu reiau aici „diagnosticul“ pe care l am dat Cenaclului „Flacăra“ în cartea mea, din 2011, Epoca de Aur a incertitudinii (inclusiv paralela între Cenaclul „Flacăra“ și Școala de la Păltiniș, pe care am văzut-o mai nou însușită și de alții), dar cred că, din acest punct de vedere, istoricii viitorului imediat ne vor propune interpretări la care azi nu vă așteptați.

E adevărat că lui Păunescu i s-a încredințat, cu voie de la partid, conducerea săptămînalului Flacăra, odată întors din SUA, în 1973, dar e fals că i s ar fi dat și Cenaclul; datele de care dispunem spun că el a venit cu ideea unui Cenaclu pentru tineri – idee pe care Dumitru Popescu („-Dumnezeu“, membru CPEx, președinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste) și, ulterior, Nicolae Ceaușescu au acceptat-o, fiecare imaginîndu-și altceva.

Rezultatul? Anii 1970 au fost o perioadă în care partea semipolitizată a societății românești (știință, film, spectacol, literatură, televiziune, muzică etc.) a preluat intens modele occidentale (copiindu-le sau parodiindu-le), din simplul motiv că autorii își dădeau seama că acele referințe occidentale aveau succes la consumatorul român – niciodată acesta nefiind, după 1850, un adept al rusificării/sovietizării culturii.

Adrian Păunescu a mers exact pe acea linie: a adaptat (naționalist – după schema occidentală) ceea ce văzuse în America, așa cum o interpreta el, și a creat (terenul fiind gol) evenimente, artiști, refrene. Scepticismul ironic al unor literați/istorici de azi la adresa Cenaclului „Flacăra“ va fi curînd contestat – pentru că, dacă le analizezi în contextul asfixiant de atunci, ajungi la concluzia că, în raport cu demagogia pro-Ceaușescu și pro-partid ce domina discursul public, serile lui Păunescu din primii ani ’80 aveau un merit (verificabil): se vorbea mai mult despre Lumină-Luptă-Libertate decît despre Comunism-Partid-Ceaușescu. Suprasaturată de cultul personalității, generația din care eu fac parte vedea că (spre deosebire de TV, Radio, presa accesibilă etc.) în Cenaclu cuvîntul „iubire“ apărea mai des decît cuvîntul „partid“ – și rareori cu legătură între ele.

Epilog

La final, o mărturie pe propria mea credibilitate (cine crede, bine, cine nu, nu – să fim cu toții sănătoși).

În 2004-2008 am fost coleg, în Senatul României, cu Adrian Păunescu. El era președintele Comisiei de Cultură, eu vice. Am plecat de pe o poziție de totală adversitate (epoca Alianței D.A., eu liberal, el pesedist etc.), apoi, dată fiind convingerea mea că omul are de povestit, îl atrăgeam pe vreo latură a sălii Senatului, în cursul unor dezbateri în care Gh. Funar, C.V. Tudor ș.a. vorbeau la pereți. N-am ezitat între a-i asculta pe aceștia și a-l îmboldi pe Păunescu – care, și el, în ziua următoare, îmi propunea să reluăm discuția, pentru că, din cauza gabaritului și a obișnuinței de a scrie noaptea, el era tentat să ațipească în timpul discursurilor gen Funar & Vadim, iar televiziunile îl filmau și-l ironizau etc. Decît să moțăie, prefera să răspundă întrebărilor mele. În acei ani nu aveam telefoanele de azi, nu l-am înregistrat – el spunea că o să-și scrie memoriile și că o să înțeleg de acolo totul.

„Și cu Cenaclul, din ’73, cum a fost?“, l am întrebat, de mai multe ori. „A fost după anul meu american“, zicea. „Am văzut acolo, printre tineri, cum muzica și poezia pot schimba o lume. Ceaușescu a fost de acord, spera că-i voi da «omul nou». Dar eu cred că rezultatul a fost un «om altfel».“ „Adică?“, întrebam eu. „Nu vă grăbiți, o să scriu despre asta pe larg în memoriile mele“, spunea.

Din cîte știu, acele memorii n-au apărut niciodată. Dar poate că „omul altfel“ deja există. 

Adrian Cioroianu este profesor universitar, ambasador la UNESCO, editor al volumului colectiv Un Centenar și mai multe teme pentru acasă, Editura Polirom, 2018.