Între două ţări

Antoaneta TĂNĂSESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 376 din 28 aprilie - 4 mai 2011
Cum e la britanici jpeg

Reveria este, cum se ştie, una dintre cele mai sigure soluţii catartice în faţa stărilor de încordare, deznădejde, tristeţe. Să ne amintim, aşadar. Atunci, în copilărie, întîmplarea pe care o evoc imediat mi s-a părut absolut de neînţeles pentru că, pentru întîia dată, învăţătoarea mea, doamna Ana Jingoiu, a acceptat să trăiască, în faţa tuturor, cîteva momente de ezitare şi nesiguranţă, dînsa – cea care avea totdeauna o teribilă stăpînire de sine prin care ne stăpînea, în fond, şi pe noi. Inutil să menţionez faptul că de la această doamnă de demult ştiu aproape tot, de la succesiunea secolelor la hăţişurile lui însuşi şi însele, de la harta cerului la cîţi i se aud/se scriu în noştri sau copiii de pe strada Mîntuleasa, unde locuiesc hipopotamii, nemaivorbind de înţelesurile ascunse sub perdeaua basmului. Tocmai începusem anul şcolar şi, comentînd noutăţile de ultimă oră, Mirela, o colegă cam băgăcioasă şi care voia cu orice preţ premiu, s-a lansat pe derdeluşul unei teme sigure şi plăcute: vacanţa de vară. Am fost la ţară..., a început ea, şi se vedea că aşteaptă să aibă minute lungi de povestit. Dar a fost brusc întreruptă de o contracandidată la premiu: Care ţară.... asta? Şi contracandidata a arătat cu un gest larg harta Romîniei afişată pe perete. Am simţit greutatea liniştii ce s-a lăsat peste noi. Nimeni nu a scos nici o vorbă, nici chiar doamna învăţătoare. Băgăcioasa Mirela şi-a revenit prima: Nu, nu asta, cealaltă... adică ţara bunicilor, ţara frumoasă a bunicilor. A fost clipa în care, dincolo de semantică, de sinonimii şi omonimii (termeni de care, bineînţeles, nu aveam habar atunci), am înţeles că viaţa mea aparţine, din această clipă, deopotrivă ţării de pe perete şi ţării frumoase a bunicilor şi nu încetez să mă întreb, chiar şi acum, de ce din toate adjectivele lumii băgăcioasa l-a ales tocmai pe acesta: frumoasa. Atunci, marcată de intransigenţa vîrstei, le-am situat în opoziţie. Acum înţelepciunea/experienţa mă îndreptăţesc să le gîndesc în complementaritate, găsind tocmai aici forţa de a merge mai departe. Pentru că ştiu că, oricît de devastatoare ar fi unele evenimente, fapte, întîmplări din viaţa reală şi, mai ales, din cea de la televizor, prin care urîtul îmi intră în casă, pot respira aerul curat al frumosului şi al binelui reîntorcîndu-mă în livada de meri, la fîntîna de lîngă casa bunicilor. Gest salvator, rezerva mea de oxigen. Aş vrea să întîrzii o clipă pentru explicaţii, respingînd orice bănuială/acuzaţie de paseism, idealizare, şi cu asta mă întorc chiar la factorul care a declanşat amintirile de mai sus. Căci nu realitatea descrisă era întristătoare, ci atitudinea realizatorilor faţă de această realitate, uşurinţa cu care s-au lăsat fascinaţi/manipulaţi de ea, transformînd destinul bătrîneilor care se băteau pentru o pungă de detergent sau al bunicuţelor cu faţa lividă ce trăgau să moară pe un pat sordid de spital (citez cele spuse de o voce necunoscută din regie) într-un spectacol filmat cu rece minuţiozitate (drumul spre iad, se spune, rezistă prin detalii) contrar tuturor normelor deontologice ce interzic sau limitează drastic filmarea persoanelor în suferinţă sau în imposibilitate de reacţie, de apărare, de orice. Simpla indiferenţă sau doar atenţie la cîntectul de sirenă al rating-ului? De parcă ei n-ar fi fost bunicii nimănui, de parcă undeva într-un oraş, orăşel sau sat nu s-ar afla măcar doi nepoţi care să le apere amintirea, imaginea, demnitatea. Repet, cîţi dintre cameramanii/regizorii/realizatorii TV au refuzat să devină parte la acest teribil act de nerecunoştinţă faţă de cei care i-au crescut şi le-au asigurat vacanţele frumoase? Aşa că serialul devalizării magazinelor alimentare sau cel al spitalelor dezafectate s-a dovedit a fi, în al doilea rînd, un puternic document social, dar şi, în primul rînd, un serial despre noi înşine, aproximînd lipsa noastră de rezistenţă la urît. Nu sînt vinovate nici sărăcia, singurătatea, neajutorarea bătrîneţii, nici chiar administraţiile locale sau toate la un loc. Vina e în noi. Ştim cu toţii, din experienţă practică şi teoretică (iată că Experienţa televiziunii şi estetica de Umberto Eco ar împlini exact 50 de ani de la apariţie), că transmisiunea în direct nu e niciodată redarea aidoma a evenimentului, ci interpretarea lui, întemeiată pe jocul punctelor de vedere generate de dispunerea telecamerelor fixe sau mobile, de semnificaţiile prim-planului şi stop-cadrului, din explorarea diferitele procedee speciale între care Eco nominaliza focalizările, accentele sonore ş.a.m.d., existente toate şi în producţiile româneşti. Aşa că, înlocuind fastul nunţii lui Reiner al III-lea cu Grace Kelly sau tensiunea unei transmisiuni sportive (exemplele lui Eco) cu deznădejdea cuprinsă în materiale de acum şi de aici, constatăm – dacă mai era cazul după atîta timp – că nu faptele contează, ci perspectiva din care ele sînt puse în scenă. O perspectivă care din Antichitate pînă spre secolul al XIX-lea fusese cu prioritate perspectiva frumosului, o perspectivă care astăzi reduce totul la derizoriu descumpănind (termenul este chiar al lui Eco) şi pe regizor, şi pe spectator.

Iar noi sîntem şi sursa, şi rezultatul perspectivelor noastre. Atunci, demult, priveam lumea prin lentila frumuseţii. O spune, o recunoaşte tranşant Aristotel (Poetica, 25, 1461b, 10-15): În ce priveşte poezia, o imposibilitate care convinge e de preferat unei posibilităţi neconvingătoare. Poate nu-i cu putinţă să existe oameni aşa cum îi picta Zeuxis, dar el îi face mai frumoşi, căci ceea ce serveşte drept pildă trebuie să întreacă realitatea.... Deşi fac portrete asemănătoare, le zugrăvesc totuşi înfrumuseţîndu-le. Să o întreacă, vor repeta şi consternaţi, şi ironici unii dintre autorii contemporani de emisiuni TV, de pildă, să o întreacă, dar mult mai folositor pentru rating ar fi să o coboare anulînd (distrugînd) acea realitate prin minimalizare şi mutilare şi declanşînd descumpănirea tuturor. Antichitatea propunea valabilitatea unui drum al idealizării: Deşi fac portrete asemănătoare, le zugrăvesc totuşi înfrumuseţîndu-le. Trucaj cu bună ştiinţă? Sau, mai degrabă, încrederea în faptul că un principiu, o idee (kalokagathia şi aici kalos însemna în elină frumos), au forţa de a genera şi opere, şi un drum al operelor, al operelor respectînd numărul de aur, proporţia divină, adică modelul frumuseţii despre care scrie călugărul franciscan Fra Luca Pacioli di Borgo în Divina proportione, carte tipărită (1509) la Veneţia în tipografia lui Alfo Manuzio, iar ilustraţiile sînt semnate de Leonardo da Vinci. Aristotel teoretizează, dar şi analizează, acest drum în care – nu mai e nevoie să precizez – Zeuxis este doar un exemplu. E un drum pe care lumea europeană merge de aproape 30 de secole.

Nu fără schimbări de accent şi de direcţie, şi Vianu este, între alţii, un observator al felului în care era frumuseţii începe să coboare spre zenit odată cu pantonomia artei, astfel încît, în Estetica (ediţia a II-a, 1939) profesorul notează, nu fără o urmă de mîhnire: Meseriile, formele vieţii profesionale, sărbătorile poporului, păstrau încă o remarcabilă valoare artistică. Odată cu autonomizarea artei, celelalte manifestări ale vieţii sociale, disociate din complexul care le menţinea solidare cu arta, au pierdut orice frumuseţe. Autonomizarea artei a favorizat elanul ei creator, dar a micşorat baza ei de atingere cu întinderea vieţii sociale, îngăduind revărsarea unui val de urîţenie peste lucruri şi aşezări omeneşti. E un val care ameninţă în mare măsură orizontul multora dintre noi şi această stare de urgenţă face ca discuţia să iasă din aula academică sau amfiteatrul universitar unde, prin tradiţie, îi este locul şi să coboare la nivelul colocvialităţii publice, la radio, la televiziune, în paginile Dilemei vechi, iată.

Acceptăm descumpănirea sau ne adunăm forţele pentru a ieşi din acest impas?  

Antoaneta Tănăsescu este profesor universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa: Unde sînt manierele de altădată, Editura Gramar, 2010. 

Foto: V. Dorolţi

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.