Ştiu ce înseamnă să fii ciumat. Sau handicapat. Sau Untermensch. De atîtea ori, în spatele meu, o doamnă intelectuală umanistă de familie bună îi spunea altei doamne intelectuale umaniste de familie bună: „Dragă, ce oroare, închipuie-ţi, individul ăsta, cetepe, e un inginer!“

Inginer – un meseriaş insensibil şi necreativ, un şurubar, fără organ pentru metafizică, incapabil să metabolizeze nutreţul filozofiei şi artei. E congenital lipsit de esprit de finesse, prevăzut cu o logică de roată dinţată, de obicei un ateu refuzat de Dumnezeu şi, pe cale de consecinţă, un comunist…

La început, cînd mă loveam de modul ăsta de a „gîndi“, îmi stăpîneam cu greu dispreţul. Nu mă puteam opri să cred că scriitorul, filozoful, artistul care exhibă o asemenea opinie e un impostor în domeniul lui.

Cînd am ales, la 18 ani, Automatica din Bucureşti, am făcut-o şi pentru că acolo impostura mi se părea mult mai greu de impus decît la Filozofie, Litere sau IATC, unde visam să intru ca să devin regizor (ceea ce s-ar fi dovedit un vis fals – aflînd ce înseamnă regia, am înţeles că îmi place, de fapt, să scriu filme, nu să le regizez). Examenele la matematică şi fizică sînt exacte, nu lasă loc de discuţii, o loază cu pile nu poate intra decît dacă i se falsifică teza în mod penal, în vreme ce la facultăţile „soft“, interpretările şi bunul plac al examinatorilor pot produce nedreptăţi crunte. Iar condiţia mea socială modestă nu-mi permitea să dau de patru-cinci ori examen la IATC.

Eram chiar înclinat să construiesc o definiţie a umanistului în replică la cea de mai sus a inginerului: un ins care nu e în stare să rezolve o ecuaţie de gradul 2, în schimb vorbeşte cu aplomb despre viziunea lui Einstein asupra Universului, un colecţionar de vorbe goale, un clănţău care îşi ascunde, sub opţiunea pentru inefabil, mistică şi poezie, neputinţa de a gîndi logic.

Într-un tîrziu, am ajuns la singura atitudine care cred că defineşte un intelectual: a încerca să înţelegi. A încerca să răspunzi la întrebări pe care ţi le pui singur.

De unde această imagine de robot primitiv a inginerului, nicidecum prezentă în România acum 80-100 de ani?

În mare măsură, ea se datorează comunismului. Ca doctrină, comunismul a apărut în plin secol XIX. Secolul revoluţiei mecanice, al vasului cu aburi, al trenului, automobilului, telegrafului, cinematografului. Secolul maşinăriilor. Dincolo de politică, de proletariat şi burghezie, de capital şi lupta de clasă, marxismul reprezintă o viziune determinist-mecanicistă a societăţii şi individului uman. La baza lui stă convingerea că societatea e o maşinărie, cu leviere, butoane, pedale, volan, pe care o poţi conduce ca un inginer. La o anume comandă, agregatul social răspunde mecanic, identic, repetitiv. Dacă se defectează, o depanăm cu ciocanul, iar piesele necorespunzătoare le înlocuim.

La fel şi omul. Dacă îl apeşi unde trebuie, el face ce vrei. Buton frică, buton foame, buton frig, buton sex. Input-output. Sufletul? Desigur, există şi pentru el şurubelniţă şi cleşte gură-de-lup, nu-i numea Stalin ingineri de suflete pe scriitorii şi artiştii transformaţi în propagandişti comunişti?

Input-output, dar nu şi feedback. De ce a decretat Stalin cibernetica drept burjuaznaia pjenauca, pseudoştiinţă burgheză? Pentru că ideea centrală a ştiinţei întemeiate de Norbert Wiener este conexiunea inversă, feedback, conducerea pe bază de semnale pe care le receptezi de la cei conduşi. Or, Stalin, ca toţi marii cîrmaci comunişti, a vrut să meşterească sîngeros societatea după modelul din capul lui, fără să ţină seama de reacţiile poporului de sub el.

Şi nici de ceva aflat deasupra lui. Destinul, Schicksal, ca traiectorie de viaţă dictată de divinitate, era declarat de Părintele Popoarelor o prostie mistică.

Singurul occidental care avea intrare liberă la Stalin era inginerul american Cooper, constructorul barajului de pe Nipru.

Vă mai amintiţi ce-a spus alt inginer hidrotehnician, Ion Iliescu, în prima lui apariţie la Televiziune, după fuga Ceauşeştilor? Au întinat toate idealurile socialismului şi comunismului ştiinţific. Cuvîntul terifiant este ştiinţific. În spatele lui se zăresc munţii de cadavre ridicaţi de ingineria socială marxist-leninistă.

Majoritatea filmelor româneşti de actualitate din perioada comunistă au ca erou un inginer. Era singurul tip de intelectual acceptabil de către propagandă, mai întotdeauna supus activistului de partid şi suficient de apropiat de clasa muncitoare. Intelectualii umanişti erau de regulă dubioşi, mistici, decadenţi, rupţi de mase, dacă nu acceptau să devină ingineri de suflete ai Sistemului.

După 1989, toate acestea s-au întors pe dos, că aşa sîntem noi, ne repezim cu capul în gardul din faţă şi pe urmă dăm tare cu ceafa de cel din spate. Etichetă de intelectuali au căpătat exclusiv filozofii, eseiştii, teologii sorbonarzi, călugării iluminaţi, geniile iraţionale, scriitorii cu discurs anticomunist revelat după ce Nicolae Ceauşescu intrase în pămînt, sociopolitologii fugiţi din ţară pe vremea aceluiaşi. Inginerului i s-a retras statutul de intelectual, ajungînd şurubarul comunist încuiat, descris la începutul acestui text.

Dincolo însă de cauzele politico-istorice, mai există un loc comun în gîndirea colectivă care duce la un soi de snobism îndreptat împotriva inginerului.

Dacă o persoană se exprimă agramat în româneşte, din topor în englezeşte, dacă nu ştie ce se sărbătorea la 10 Mai, crede că nomenclatură e un cuvînt de origine rusească, confundă lupa capitolina cu o vulpe sau vorbeşte despre scrierile lui Socrate, zisa persoană este considerată incultă.

Dacă, în schimb, aceeaşi persoană nu ştie să calculeze rapid suma numerelor de la 1 la 1000, dacă nu ştie ce este π, legea lui Ohm sau atracţia universală a lui Newton, e privită cu îngăduinţă complice, amuzată: astea sînt chestii din şcoală, le-am învăţat, parcă, pentru teză, dar le-am uitat a doua zi. Analfabetismul fizico-matematic, ca să nu mai vorbim de cel tehnic, poate fi chiar luat drept o trăsătură de nobleţe spirituală, de elevaţie, în raport cu logicul şi materialul.

Îmi este de-a dreptul milă uneori de aceşti oameni care nici nu vor bănui vreodată ameţitoarea frumuseţe metafizică a legilor fizicii, transcendenţa supranaturală a lui π sau e (nu mai ştiţi ce este e? Baza logaritmilor naturali), magia perversă a circuitelor electronice sau cea originară a riglei şi compasului.

Această fractură în cunoaşterea umană s-a instalat odată cu pierderea suprapunerii conceptelor antice greceşti epistemé şi techné, aşa cum apărea în dialogurile socratice ale lui Xenofon. Epistemé, cunoaşterea simbolică şi techné, abilitatea practică, know-how, se confundau pentru a pune în aceeaşi categorie pilotarea unei corăbii, gătitul, cîntatul la flaut, medicina, astronomia, pictura, tîmplăria, înţelepciunea...

Technépistemé permitea cunoaşterea între umanist şi inginer, nu doar a se şti unul pe altul sau, cel mult, a se înţelege, cum se întîmplă astăzi, fireşte, cînd nu se dispreţuiesc reciproc.

Dar, ne sutor ultra crepidam, Popescu, inginerule, lasă-l în pace pe Socrate!

Îl las.

Aşa că o să închei cu o mărturisire: pe lîngă că sînt inginer, sînt un inginer prost. Care este definiţia operaţională a inginerului prost?

Un inginer obişnuieşte să bea cafea dimineaţa. Pentru asta, aprinde aragazul, ia ibricul din cui, pune în el apa la fiert, pune cafeaua, adaugă zahăr după voie şi soarbe liniştit.

Dar, într-o bună dimineaţă, ibricul nu se mai află în cui, ci pe masă. Ce face inginerul, dacă e inteligent?

Ia ibricul de pe masă, pune apă, aprinde aragazul, fierbe apa, apoi cafeaua, zahărul şi soarbe liniştit.

Ce face inginerul dacă e prost? Ia ibricul de pe masă, îl pune în cui şi încadrează astfel problema ca un caz particular al unei teorii cunoscute.

Cristian Tudor Popescu este jurnalist şi scriitor.