Investiţie sau monedă de schimb?

În toată nebunia care a urmat după Revoluţie, cînd perspectivele de mai bine îndemnau pe toată lumea să trăiască dintr-odată foarte grăbit, să încerce cît mai rapid să facă rost de bani, să intre în afaceri sau în politică, apăruseră şi insule de oameni care voiau să facă altceva. Nu pentru sine, ci pentru alţii. Au reapărut, mai bine zis, după zeci de ani de comunism în care, deşi legea după care funcţionau încă din 1924 nu fusese niciodată abrogată (cel puţin nu oficial), identitatea le-a fost anulată, iar imaginea - mutilată. Dar ce mai putea însemna pentru românii de după ’89 voluntariatul? Pentru majoritatea, conceptul în sine fusese alterat, fiind asociat acelei "munci patriotice", constrîngere umilitoare pe care mulţi voiau să o uite, negînd astfel cu vehemenţă posibilitatea sincerităţii unor acte de benevolat reale. Într-o Românie postcomunistă, încrederea făcuse loc paranoiei, iar "a face ceva" fără un cîştig imediat sau vreo intenţie de orice altă natură, dar tot cu finalitate materială trezea, pe bună dreptate, pe atunci, o reticenţă aproape agresivă. De altfel, prin anii ’90 termenul "neguvernamental" era deseori confundat cu "antiguvernamental", asta fiind, în acel context politic, sinonim cu "indezirabil".Ce se întîmplă în prezent? Sectorul non-guvernamental s-a dezvoltat, în ciuda reticenţelor financiare şi de imagine, a devenit din ce în ce mai vizibil şi mai prezent în viaţa oamenilor. Încrederea în ONG-uri - conform sondajelor - a crescut şi ea, dar din păcate întrebarea "aveţi încredere în ONG-uri?" are răspuns pozitiv, deocamdată, doar la nivel statistic şi mai mult pe hîrtie. Implicarea românilor în activităţi civice a rămas condiţionată de încrederea în valorile unei societăţi în care investiţia pare una nesigură şi falimentară. Pasivitatea pare mai degrabă o consecinţă a faptului că civismul este încă perceput mai mult ca monedă de schimb decît ca o investiţie pe termen lung în noi înşine. (S. G.)